Ucigasi de identitate

***Un post despre judecători și conformiști. Orice apropouri cu privire la persoane reale sunt intenționate, fără rea intenție***

Cu toții-i știm, îi vedem cam în fiecare zi, în aproape orice tip de habitat. Ei sunt homo iudex – cei cărora nu le convine mutra ta (unii dintre ei fără rea intenție). Acum, nu toți sunt la fel de exigenți, dar asta nu prea schimbă cu nimic lucrurile.

Nu vreau să fiu înțeles greșit; sunt adeptul unui caracter maleabil, adaptabil la diferite contexte, dar de multe ori simt că pur și simplu sunt obligat să adopt niște standarde care pe mine, ca entitate umană, nu mă caracterizează. Și dacă ar fi vorba doar de standarde, ce bine ar fi, dar de multe ori parcă ar trebui să joc după păpușar! Să îmi mișc mâinile și picioarele (literally!) mai aprig ca un metronom… S-ar putea spune că nu mă supun unei autorități superioare. Hm… posibil… daaar, nu prea cred.

[Paragraf re-editat] O să prezint un mic specimen: ucigașul de identitate artistică. Ei bine, din ăștia sunt mulți, pentru că vedeți voi, dragii moșului, arta este într-o zonă cam gri – ce mie mi se pare artă pe altul poate îl irită – caz pe care îl voi prezenta în continuare. De multe ori se întamplă ca doi artiști folosind același mijloc de exprimare să producă un rezultat diferit. Astfel, mi se reproșează că mijlocul de exprimare este defect, deoarece, într-o anumită circumstanță, cineva l-a folosit mai mult sau mai puțin abusiv. Cand l-am supus testului, se comporta în parametri normali. Concluzia? Avem 3 posibilități: celalalt artist care îl folosește produce această impresie (prin modul lui de a uzita acel obiect), cineva are boală pe mine/modul meu de exprimare artistică sau… amandouă. Cam vag ce spun, nu? OK. Ne mișcăm mai departe cu raționamentu’. 30+ inși sunt mulțumiți de prestația ta artistică (exclud afonii și băgătorii de seamă). Bun. Vine 1 și îți spune îl deranjează pe el și că deranjează și pe alții. Super! Daaar, de ce n-a venit lumea la mine personal să-mi reproșeze că deranjez? Așa cum ăia au venit și mi-au spus că sunt mulțumiți, nu puteau să vină și pârâșii să-mi spună că deranjez? Am I missing something? E nasol, știu, faptul că pe unii deranjează, dar să fim serioși, ofticați o să existe tot timpu’. Și de mulțumit sigur nu voi mulțumi pe toți, și sincer nici nu-mi doresc acest lucru. Conștiința mea muzicală nu-mi dă voie să fiu un metronom banal. Hm… am cam dat frâu liber zelului… anyway, aceste persoane ofticate sunt ucigașii de identitate muzicală.

Încă o speță sunt ucigașii de identitate socială, iar ăștia n-au nevoie de studii muzicale. De multe ori, aceștia sunt deranjați de un factor familiar și sunt stimulați de acțiunile acestuia. Când o persoană diferită de factorul agasant stimulează împricinatul printr-o acțiune a factorului perturbator, imediat persoana reacționează, de multe ori nu în cel mai plăcut mod. Totodată, incă o caracteristică a acestor mici criminali :) este tendința de convergență. Ei își doresc, majoritatea timpului, ca să fii convergent la ei înșiși. E ca și cum am avea o expresie E diferita de expresia X, și prin orice procedeu, oricât de absurd ar fi, lim(E) = X, lucru de altfel imposibil. În cel mai bun caz vor ucide o bună bucată din personalitatea ta. Nu vreau să par habotnic și de neschimbat sau că sunt pentru țipatu’ în gura mare, scuipatu’ sau alte cocălărimi. Din contră, sunt mândru de cât am reușit (ajutat sau nu) să cresc, să mă maturizez în ultimii ani, DAR toate au o limită. Nu poți obliga un om să stea legat de ațele tale cu care să îl miști cum vrei tu. Nu poți să te porți tot timpu’ ca mama, tata sau fratele mai mare cu cineva doar pentru că unele aspecte ale lui/ei te deranjează. Suntem oameni și nu suntem perfecți, și nu vom fi niciodată perfecți (ca oameni)! Și pe mine mă enervează un coleg că vorbește numa’  de WoW, că altu’ soarbe la nesfârșit ciorba sau că altcineva pute a usturoi 80% din timp.

Dacă am sta toata viața să ne preocupăm să fim în grațiile tuturor atunci am rămâne un mic căcățel. Și chiar și atunci, am mirosi nașpa și am deranja…