Unii pentru altii II

Acum ceva timp am deschis o nouă pagină pe blog dedicată diferitelor cazuri nefericite din viața unor oameni. Scopul paginii “Unii pentru alții” era și este de a da mai departe cererea lor după ajutor.

Ieri am actualizat această pagină cu un caz al unui coleg de serviciu al unui prieten. Este vorba de Cristi Pricopie, un tată a 2 copii, care are nevoie urgentă de o operație, dar costurile necesare pentru aceasta sunt peste puterile unei singure familii.

Așa că te rog să intri pe pagina aceasta, și dacă nu ești dispus să donezi, te rog măcar să dai mai departe acest strigăt după ajutor al lui Cristi.

caritate, ajutor, strangere de fonduri

Concert de Craciun

*** Deschide u… șa, creștine-e! Deschide u… șa, creștine-e! ***

Poate (încă) vă întrebați de ce n-am mai fost așa de activ pă blog. Așa cum am zis și în postarea trecută, am fost foarte ocupat cu repetiții pentru Concertul de Crăciun de sâmbătă 19 decembrie ora 18:30

Ce e așa special la concertu’ ăsta? Simplu. Cânt eu împreună cu trupa, cu un cor și cu un ansamblu de instrumente cu coarde (corzi, corduri uatevăr). Așa că acest eveniment vă oferă 3 beneficii:

  • să râdeți de mine, de moaca mea pe care o am când bat și de gherlele pe care le voi da
  • să ascultați colinde frumoase cu un aranjament bine lucrat
  • să râdeți de mine

Și toate astea… gratis, moca, kein Geld. Așa că vă invit pe toți (sala e încăpătoare așa că nu vă sfiiți să veniți) la acest concert care va avea loc, după cum am spus, sâmbătă 19 decembrie ora 18:30 pe strada Prof. Iuliu Valaori nr. 20 (aka Biserica “Sfânta Treime”).

Dacă veți veni și nu vă va fi plăcut, vă voi da banii înapoi!

Regret…

*** Uite că a venit și rându’ lepșei artistului ***

Nu sunt fan lepșe, da’ subiectul este unul interesant și acum am timp să-l abordez. După cum ați văzut, am fost cam absent pe blog (și pe al meu și pe al altora) din lipsă de timp. Se pregătește un concert la Valaori cu ocazia Craciunului, mai precis pe 19 decembrie (by the way, sunteți invitați să râdeți iar de tobar – io), și sunt multe cântece care trebuie repetate și foarte puțin timp. Acum tre’ să mai recuperez o zi pe la serviciu. Deci, noțiunea de timp, în cazul meu, este convergentă la 0 (zero).

Dar, azi este o mică excepție (lucru care îmi cam omoară convergența mai sus amintită). Azi vă voi lumina asupra unui regret pe care-l am, și anume: faptul că m-am născut în România.

Nu, nu, nu. N-are treabă cu politica. Nu. Nici măcar cu țiganii sau cocalarii de zi cu zi. Nu. Ci este pur și  simplu vorba de un mod de a fi, de mentalitate. Să vă spun o întâmplare care practic a fost catalizatorul acestei postări.

Aseară – repetiție pentru concert. Dirijoarea aduce un tip ca să ajute la percuție; mă uit la el – un puști american la vreo 17 ani. Nu l-am auzit cum bate la tobe, da’ după modul în care dădea în congă (sau cum i-o spune; nu, nu e bongos și nici darabană) și cum simțea ritmu’ mi-am dat seama că e bun… chiar aș putea să spun foarte bun. Șaptișpe ani!! A, și nu era american d-ăla prost care să nu știe unde-i Australia pe hartă. Am venit cu el în drum spre casă și am vorbit și lucruri care țin de cultură generală și am rămas plăcut surprins de faptul că știa mai mult decât mă așteptam (fizică, geografie, literatură etc.).

Tipul cânta (sau mă rog, bătea) de cel puțin 2-3 ani și mă gândeam ce făceam io la vârsta aia. Păi, la 15 ani tocmai primeam prima mea chitară acustică, un Ibanez, la care am învățat singur și cu destul de mult efort (încă era dial-up la noi…). În schimb, puștiu ăsta (și probabil mulți alții) a fost împins de prieteni, de societate și, în unele cazuri, și de învățământ ca să se implice în muzică, în hobby-urile care-i fac plăcere. Și ăsta nu este singurul exemplu. În schimb, la noi… în 15 ani de școală nu am dat de colegi care să știe să cânte cât de cât bine la un instrument. Unul măcar.

Nu sunt mare muzician (evident, vă mint… sunt :)) ), dar atunci când vrei să începi ceva, cauți oameni cât de cât apropiați de nivelul tău muzical sau peste. Din păcate, știu prea puțini oameni d-ăștia. Aș putea să-i număr pe degetele unei cămile…

Muzicieni buni și tineri (mă refer sub 20 ani), nu prea ai să găsești în România… niciodată. Poate o minune ici, colo, dar în nici un caz în cantitățile măcar ale unui stat din SUA. Ăsta-i regretul meu. N-ai cu cine….

Cum mi-am petrecut 1 Decembrie

*** Teoretic 1 Decembrie, practic 30 Noiembrie ***

De sfânta zi națională a României… voi lucra, asta pentru că mi-am luat liber azi (mă rog, ieri) în loc de 1 Decembrie. Era mai convenabil să am un weekend prelungit decât o săptămână în 2 acte.

Așa că având o zi absolut liberă, am avut o agendă încărcată pentru mine. Am lenevit ca un porc și mi-a făcut plăcere. Foarte bine a fost; ba chiar am băgat și o shaorma așa ca să mă binedispun încă și mai mult. Ce mi-a ocupat mult timp din ziua asta a fost vizionatul de filme. Și nu orice filme, ci științifice.

Yeah right, m-am uitat la 2012. Adevăru’ e că a fost incitant și interesant până după generic, apoi boriiing. Dar m-am uitat… să văd efectele alea generatoare de WOW-uri (nu World of Warcraft) în valoare de 200+ milioane dă dolari (efectele, nu WOW-urile). Concluzia după film? Bla, și încă un BLA mare. Cu font de 72 dacă se poate. Chiar am simțit că mi-am pierdut timpu’. Thanks and no thanks, domnule The Pirate Bay!

Apetitul după cataclisme fiindu-mi stârnit, am zis “ia să mă uit la un clasic – The Day After Tomorrow“. Pam pam pam! Parcă mai răsărit filmu’. Totuși, ca și primu’ – bazat pe niște idei neoriginale și oarecum mondene (topirea calotei glaciare blablabla), dar măcar cu niște chestii un pic mai științifice – topirea ghețarilor => desalinizarea Atlanticului => răcirea curenților => era glaciară. Pare aproape plauzibil. Plus că nimeni nu alerga în fustă mini de sfârșitu’ lumii. Drăguț film, să zicem un 6 din 10 (10 fiind Lord of The Rings sau Pirates of The Carribean… apropo, n-am apucat să-l revăd azi; hm… mă voi revanșa!)

Și dacă tot suntem pe o tematică apocaliptică, de ce să nu băgăm și The Core. Așa că am văzut și filmu’ ăsta. Probabil că-l știi… hai, frate, e din 2003 (…cred)! Uite, ăsta a fost un film original. Cine s-ar fi gândit că dacă dai cu un EMP în centru’ Pământului ăsta se oftică și se oprește? Hm? Nu mayași nebuni, nu ecofreaks! Americani cu reminiscențe din Războiu’ Rece. Now we’re talking. Adevăru’ e că astronomia, geologia (cel puțin la partea cu mantaua, centrul – apropo de centru, mi-a adus aminte de Călătorie spre centrul Pământului a lu’ nea’ Iuliu Verne) și chestii d-astea totdeauna mi-au plăcut. Cel puțin când am văzut Star Trek (filmu’) și am văzut faza cu intratu’ prin gaura neagră și călătoria în timp, am stat vreo 4-5 ore citind pe wiki și pe site-uri despre găuri negre și găuri de vierme. Fascinating, ca să zic așa…

Deci, pe cât am mers mai înapoi în cronologia filmelor apocaliptice, The Core, filmul cel mai vechi și cu cei mai mulți actori necunoscuți (mie), s-a prezentat cel mai bine. Sau asta a fost din cauza oboselii acumulate. Meh, nu vom știi niciodată.

Totuși, am învățat niște lucruri de la filmele astea.

  1. 2012 – Nu e bine să ai gemeni. Apropo de bogatu’ rus care a murit încercând să-și salveze copiii. Sau măcar dacă ai gemeni, ai grijă să nu fie grăsani că n-o să mai ai timp să te salvezi și pe tine
  2. The Day After Tomorrow – Cărțile sunt generatoare de frig, al’fel nu le ardeau ăia ca să fie căldură. Lecția număru’ 2: ai grijă la lupi atunci când urci pe o navă rusească în New York!
  3. The CoreȘi hackerii plâng câteodată / Câteodată plâng, nu-i așa?