Mortisor

Da, morțișor. Scriu despre perioada asta numită de un coleg Triunghiu’ Morții – 14 Februarie, 1 Martie, 8 Martie.

Îi știu, îi văd pe cocliți cum an de an, începând cu 20 februarie, vin și-și așează tarabele cu mărțișoare, kitsch-uri și obiecte din “argint”. Știu cum e și cu poliția. Degeaba ne arată la TV (dacă ne arată) că au săltat 2-3 mânjiți de la tarabă și că le-au confiscat marfa că alea-s povești. La mine în Drumu’ Taberei și la Unirii, aceleași fețe și la plecare și la venire, deși la un moment dat venise poliția să se bage aiurea-n seamă pe-acolo.

Oricum, nu mă deranjează că vând porcării, ci faptu’ că nu mai am pe unde să trec! Zlătarii și-au pus tarabele față-n față și tocmai în locurile aglomerate (ieșirea de la metrou de la Unirii dinspre capătu’ lu’ 32, piața Drumu’ Taberei), că deh, au strategie dă marcheting. , și să vezi ce se oprește românu’ pe metru’ ăla juma’ să se uite la mizeriile pe care le vând ăia și tre’ să le urli în ureche să-și miște hoiturile pentru că este o mare hărmălaie: “Cât este argintu’ ăsta fals?” “Pahaișpă lei frumoși“. Și vezi împinsete, gălăgie, mirosuri, droaie de țigani – un mod mirobolant de-ați începe ziua de lucru. Cert este că am pierdut câteva transporturi în comun din cauza aglomerației.

Eh, asta este, dar sincer acum, cumpără cineva de la ăștia? Vă întreb pe voi, cei care citesc postu’ ăsta. Și dacă răspunsu’ este afirmativ, spuneți-mi și mie de ce.

An interview to remember

*** Postarea asta este aferentă zilei de ieri – 25 Februarie – da’ am cam stat prost cu timpu’ ***

Mă sună azi un fost coleg de la Ubisoft pe care-l voi numi în această postare “Marinică”. Deci, mă sună Marinică și-mi spune că a fost la interviu la postu’ de programator pe care i l-am trimis pe mail pentru că știam că vrea să se mute de la locu’ actual de muncă. Io, curios să văd cum a mers, i-am cerut să-mi povestească. Și a început.

Aplicând pentru un post de programator, se aștepta să fie și un test de verificare a cunoștințelor de programare. Partea tâmpă a fost că testu’ era scris, deși era un calculator aparent funcțional chiar pe masa unde completa testu’. Cum mă scris?! E ca și cum te-ai duce să aplici pentru postul de fotograf și la interviu ăla îți cere să-i faci o poză, însă nu cu aparatu’, ci să i-o desenezi pe o foaie. Huh!? Până și la hârbu’ de universitate la care am fost (R-AU) examenu’ de la “Tehnici de Programare” avea și o parte practică, la calculator! Și cum dai, mă, compile? Desenezi tastele CTRL și F7 și o mână care le apasă, sau cum? Penal, în 2010 să mai dai test de programare pe foaie. Mulțumesc lu’ Dumnezeu că io am avut un tratament mai normal când m-am angajat la Graitec. A venit omu’, m-a pus frumos la un PC și mi-a zis “Fă asta!“.

Mă rog, să zicem că plăteau prea mult curentu’ dacă țineau tot timpu’ calculatoru’ de interviuri în priză. Asta e, nu știi cum te poate afecta criza. Dup-aia a venit următoarea fază. Una din întrebări era legată de operații pe biți. “Mamă, ce hardcore sunt ăștia, low-level optimization and stuff“, s-a gândit Marinică. Barabule! Se pune ăsta să-ntrebe pe nenea “Auzi, da’ voi folosiți mult operații pe biți, shift-ări, măgării?“, la care omu’ răspunde “Mă, nu prea, doar în cazuri excepționale în care poate i se pune cuiva pata și are chef să scrie într-o asemenea manieră“. Bă?!! Atunci de ce Excaliburu’ lu’ Artur mă întrebi mizerii d-astea când voi nu le prea folosiți? Sigur dacă răspundeam greșit aș fi luat un punct negru. Bă!

Bun, să zicem că erau ei exigenți în verificarea cunoștințelor candidaților. Ca să-mi zică următoarea bonboană. Ca în orice departament de development, există perioade stresante în apropierea termenelor. Rezultatul era overtime. Și întreabă Martinică “bă, da’ ovărtaimu’ se plătește?“. Răspunsu’ a fost că nu, da’ că se ia în calcul la eventualul bonus lunar (cică i-ar fi dat și bonus lunar, da’ cred că era vorba de ceva semestrial). Păi, mă, dacă io stau peste program în folosu’ firmei  câte 5 ore pe zi, iar weekend-urile le dorm la firmă, nu sunt plătit și io măcar 75% dintr-o oră normală de lucru? E de înțeles, Martinică era obișnuit cu overtime plătit dublu ca la Ubisoft.

L-am întrebat dup-aia “păi, mă, Martinică, măcar îți dădeau ceva coco pentru toată truda asta?“. Și am aflat, îi dădeau un salariu cu 35% mai mic decât cel pe care-l are acum. Am început să râd. Cum, mă?! După 3 ani de experiență în QA și vreo alți 2 programare să-ți dea atâta?! Un mare LOL (tocmai am zis “lol”… ce dork sunt)!

Însă faza de la sfârșit a fost genială! După interviu i-au zis că “da, ești OK, ești un om pe care vrem să-l angajăm, numa’ că… noi nu angajăm acuma, noi doar facem o listă, da’ când vom avea un post deschis te vom suna” (pe site-u’ lor zicea cam al’fel). Cum mă?! Faceți recensământ? Bă! Duceți-vă-n smoală!

Așa că i-am zis lu’ Martinică să stea pe fesierii lui acolo unde e acu’ sau să bată la altă ușă că ăștia sunt cam dubioși.

Study study study II

*** Episodu’ 2 (sau 3 – dacă luăm în considerare Ai carte, ai parte)  din seria “Study, Study, Study” ***

Mă enerveză oamenii care nu vor să învețe, și aici nu mă refer la cei care sunt cu adevărat proști – adică pe care nu-i duce neuronu’. Mă refer la cei care au posibilități, capu’ îi duce, da’ ei tot vor mură-n gură informația, să vină din senin de la Dumnezeu, fără să caute, fără să se documenteze – pe scurt fără să pună mâna să învețe.

Mă uit la mulți oameni care sunt în anturaju’ meu sau prin al cunoștințelor mele și mi-e dat să văd dorință de cunoaștere, de a acumula cât mai multe informații, de a învăța, tocmai la oamenii mai dezavantajați – aș zice eu. Uite un exemplu: omu’ ăsta este destul de bătrân, da’ și-a luat PC. Și este singur și probabil că învață singur. Din câte am auzit s-a băgat și pe niște cărți de C/C++ ca să învețe un pic de programare.

Dar am văzut și oameni cu 2 facultăți (unii având la activ Politehnica pe unde acum vreo 20-30 ani se făcea ca lumea carte), absolvite cu multă muncă, oameni pe care-i duce capu’, da’ cărora le e o lene să învețe să dea un amărât de click pe PC de parcă ar fi fizică atomică. Mă enervează oamenii ăștia care fac risipă de creier bun. Și partea stresantă este faptu’ că genu’ ăsta de oameni vine la oameni ca mine – care le mai am cât de cât cu PC-urile – și întreabă chestii de genu’: “cum intru în opțiunile de mail de la Yahoo?“, “cum printez un document?“. Bă! Think! Uită-te pe toată pagina și prin meniuri că sigur găsești! Vorba aia, caută și vei găsi.

Mi-aduc aminte de o fostă colegă de la lucru pe care pentru a păstra numele confidențial o voi numi “Gherghina”. Aia tot venea și mă întreba de exemplu cum să fac ca atunci când trag de asta să se mărească cercul? și io îi răspundeam, nedorind să-i dau soluția mură-n gură, păi tre’ să-i mărești diametru cu X. Credeți că se apuca să vadă o metodă prin care să modifice diametru’? Nuuuu. Se ducea la alt coleg care-i scria codu’. Mă rog, ăsta e un exemplu greșit deoarece fătuca era tare… proastă. Da’ ați prins ideea.

Morala postării? (Încercați să) gândiți!

Later edit: am recitit postarea. Duamne, de câte ori am repetat cuvântu’ “oameni” în aceeași propoziție. Chiar stresant. Mă duc să borăsc!

N-am chef azi

Vedeți ce frumos e-afară? Ce soare, ce căldură. N-am nici un chef. Mi-a pierit toată vlaga. Mi-e lene până și să dorm. Plus că n-am văzut, citit, trăit nimic interesant azi (nu că cele de până acum ar fi fost) și decât să dau tweet-uri gen “Azi am dormit de amiaz, de la 5 pana acum 10 min.” sau să scriu despre cât de prostănac este și Ponta, mai bine nu. Așa că azi e program de voie. Vă urez astenie timpurie de primăvară plăcută!

Turkish delight

Vedeți ce frumos este afară? Soare, temperaturi acceptabile, uscat… și mulți căcați!

Am observat că atunci când e zăpadă toată lumea își lasă potăile să se deșarte pe unde apucă – deh, e zăpadă. Sau poate potăile maidaneze au o predispoziție la a-și așeza scaunu’ pe zăpadă. Ei bine, și ce se întâmplă când zăpada se topește? Ies la iveală rahații. Și ce se mai întâmplă când se topește zăpada? Se fac băltoace. Rezultatul? Băltoace cu rahat! Câta mai pleștile întinse radial, frumos și dacă se poate pe toată lățimea trotuarului.

Și este o stradă în București care abundă în asemenea oaze de excremente când e uscat, darămite când este sezonu’ deșărtatului în zăpadă. Strada se numește Sfântu’ Ștefan. Feriți-vă de ea mai rău ca de necuratu‘, mai ales acum când e frig noaptea și mai cald ziua. Se topește zăpada, se face gheață și cazi în poponeață fix pe domnu’ rahat. Să-i văd pe inhabitanții caselor ălora cum își vor curăța la primăvară rahații. Sau poate o să-i ia și o să-i spele, după care o să-i pună la loc.