Nostalgic gamer

Când am văzut în seara asta logo-u’ Google am zis ceva de genu’: “aaaaa, ce tare!!!!” și mai tot departamentu’ am început să butonăm și să jucăm… Pacman.

Și mi-am adus aminte de vremurile când eram mic de jucam Dizzy pe HC, iar apoi – cam prin ’94 – când a venit taică-miu din State de ne-a adus prima consolă Nintendo (NES) cu Super Mario Bros., Tetris și un joc de fotbal. Să vezi ce-i disperam pe ai mei că ei voiau să se uite din când în când la televizor, iar noi stăteam toată ziua și butonam A și B. Acum vreo 15 ani, grafica unui joc nu prea era așa importantă, cât gameplay-u‘ era cel care te ținea în fața televizorului cu orele.

Da… good times, fără responsabilități, fără serviciu, o perioadă în care zilnic era vacanță (mai puțin alea 4 ore de școală… și alea 4 de muzică). Așa că am zis să mă uit prin rafturile cu CD-uri (OMG ce-s alea CD-uri?!) și să scot de la naftalină un joc vechi. Câștigătoru’ este Neverwinter Nights, deci ne-auzim luni!

Random rage #1 – Nuntile

[Nu știu ce-mi veni cu nunțile. Probabil de la reclama aia – nu găsesc linku’ acum – cu ăia de se căsătoresc pe munte]

Bă, nu știu ce se-ntâmplă cu lumea, da’ nunțile la care merg devin din ce în ce mai anoste și (cred că) am observat și cauza. Nu prea mai face lumea nuntă de dragu’ mirilor, ca ei să se simtă bine. Ei se căsătoresc, iar restu’ se bucură împreună cu ei, nu? Nu, ei tre’ să organizeze totu’ OK și să stea cu morcovu’ în speranța că neamurile vor fi mulțumite și vor da mai mult decât setu’ ăla de farfurii de 20 lei din IKEA.

Așa că toată lumea o să bage jocuri d-alea din ’90 la care recunosc că râdeam (deh, aveam și io 7-8 ani) și câteva minute de karaoke. Mamă ce nuntă mișto. Ai văzut, frate, că el a ridicat pantofu’ ei când au fost întrebați cine va duce gunoiu’? Ilar… O nuntă mișto la care am participat a fost cea a Alinei unde mireasa a trebuit să umfle o roată de bicicletă, iar mirele să picteze ceva. A fost ceva neobișnuit și mi-a plăcut. Probabil că la nunta mea o să cânt împreună cu Teo un duet – eu la vioară, ea la chitară sau tobe. Hm, la tobe ar fi amuzant.

Și că tot veni vorba de tobe, muzica tre’ să fie dată încet și cât mai liniștită să nu o deranjeze pe stră-stră-străbunica care, ironic, are loc fix lângă boxă. Acum, nu mă-nțelegeți greșit; nici mie nu-mi place să nu m-aud de muzică atunci când vorbesc, da’ la unele nunți se auzeau mai tare tacâmurile lovindu-se de farfurii decât muzica.

La capitolu’ mâncare, nu cumva să ai un meniu mai special fără tradiționalele sarmale (n-am nimic cu ele, e doar un exemplu) că rămâi să speli vasele după ce se termină masa. Iar invitațiile tre’ să fie frumoase fără prea mult umor că nu place la adulți și nici fără.. de fapt, tre’ să fie serioase, eventual cu ceva floricele sau margini decupate că așa le place moșilor. Am auzit de-o cunoștință care a primit o invitație de nuntă cu 2 stick figures reprezentându-i pe miri. Mă rog, nu erau români așa că probabil că n-o să aibe probleme.

Cel mai interesant este să te uiți la fețele mirilor pe parcursul nunții. Fețe extenuate de la cât au trebăluit cu o seară înainte ca să pună detaliile la punct, stresate că dacă cineva greșește sau dacă nu se acoperă restaurantu’. Yes, the most wonderful day of their life

Umbrela

V-am spus io că îmbătrânesc. De la un timp, să zicem 1 an și ceva, îmi dispar lucruri din cap. Ha ha, nu e creieru’… amuzant, mă refer la memorie. Pur și simplu nu-mi amintesc să fi spus nu știu ce lucru sau uit ce mi-a zis cineva. Am început s-o disper pe fată că o întreb de 2-3 ori în aceeași zi la cât intră în ziua următoare sau când facem nu știu ce lucru. Habar n-am cum de se întâmplă că în majoritatea (să zicem 80%) situațiilor sunt atent. Să fie oare un efect secundar al bautului de Cola? Hm, nu cred, nu ziceau nimic de genu’ pe ambalaj.

Însă cel mai grav este cu lucrurile. Și aici intră 2 obiecte pe care le uit pe unde mă duc. Primu’ lucru este umbrela. Asta o fi din cauză că o iau rar cu mine. De exemplu, odată mă duc la serviciu și era ziua cuiva. Las umbrela atârnând de un scaun și mă bag la prăjituri, la o vorbă și dup-aia plec la mine-n birou. Umbrela rezistă pe scaun. Vin la prânz la masă, văd umbrela și zic “a, ce bou sunt, aici o lăsasem”. O iau și-o pun pe o măsuță. Plec de la masă, plec acasă, a doua zi “băăă, umbrela, să n-o uit s-o iau când ajung la lucru”. Ajung la lucru, îmi pun mâncarea în frigider (în aceeași cameră cu umbrela) și mă duc la mine-n birou. Cobor la prânz când o văd pe-o colegă jucându-se cu umbrela mea. “Aaaa! Umbrela! Dă-o că iar o uit!”. De data asta am ținut-o în mână cât timp am mâncat și până am urcat înapoi în birou, victorios că mi-am adus aminte de ea. Cre’ că știți ce s-a-ntâmplat la plecare. Exact, ingore the umbrella. Chiar și azi mi s-a-ntâmplat iar, uitându-mi umbrela la #MafiaTweetMeet. Cre’ că tre’ să-mi schimb ringtoneu‘ din ăsta în ăstălalt.

Al doilea accesoriu este cablu’ (de date și de încărcat) de la iPhone. Ăsta e și mai mic decât o umbrelă, deci are șanse mai mari să fie trecut cu vederea. Și de-obicei pățesc să-l uit la lucru peste weekend în portu’ usb din fața unității centrale, iar bateria pițimobilului nu ține prea mult când e butonat frenetic și cu 3G-u’ activat. Să vezi blesteme. Și cum ăștia de la Apple au un cablu special (prin special mă refer la retardat) nimeni nu poate să te-ajute. Și rezistă tu, nene, cu juma’ de baterie un weekend întreg – nu 3G, nu tu WiFi, nu tu mailuri, twitter și Y!Msg pe tramvai, ce să mai, rupt de lume.

Acum, faza asta cu memoria este de la Cernobîl citire – având în vedere că io m-am născut la câteva zile după? Sau e ceva specific vârstei? Sau sunt cu capu’ (don’t answer this one!)? Sau e de la Cola? Poate ar trebui să protestez în Piața Victoriei.

Imbatranesc

Cum stăteam eu pe budă acum 5 minute și contemplam la curbura spațiu-timp în timp ce mă uitam la Nostalgia Critic: Adventures of Sonic the Hedgehog mi-am dat seama că îmbătrânesc. Și deși tot zic în dreapta și în stânga că n-o să-i judec pe pokemonii ăștia mai mici cu vorbe de genu’ “nu, nu se poate, păi pe vremea mea…” – și cu toții știm continuarea, în gând tot o fac.

Spre exemplu, mă uit (ahem, în treacăt) pe Cartoon Network și văd ce penalități de desene sunt acum de fac Wren & Stimpy să plângă sub pat. Păi pe vremea mea erau Space Ghost, Birdman, Batman și Dexter’s Laboratory. Cre’ că din cauza lor am dioptriile -1 la câte ore îmi holbam ochii.

Mă uit la unii puștani de 14-15 ani că au ultimele HTC-uri și-mi vine să zic “copilu’ meu la 14 ani o să primească iPhone 4G, ce-i tre’ lui <insert future cool phone name here>“. Doar n-oi da nu știu câte sute de lei pentru un telefon. Păi io la vârsta lui aveam un Ericsson low-end și nici ăla nu prea-l țineam la mine că aveau nevoie ai mei de el.

Ce? Laptop? Doar al lui? Păi pe vremea mea laptop-urile nu creșteau în copaci, iar eu primu’ laptop mi l-am cumpărat la 22 ani cu bani munciți. El cel mai probabil că o să primească un iPad 8GB că ăla nu ia viruși.

Ca să nu mai zic de muzică – numa’ mizerii. Haus, trens, minimăl, gunoaie robotice compuse cu 2 butoane. Unde-s mă chitările sau măcar 2-3 instrumente? Păi când eram io de 14 ani băgam heavy metal și hard rock și dup-aia când am crescut m-am dat pe alternativ, progresiv și metalcore. Frumos, ce să mai. Nu mâzgălelile astea muzicale.

Bă, și mă oftic că deși probabil că n-o să fac așa, uneori îmi vine un impuls d-ăsta când văd ceva care “pe vremea mea” era diferit. Ce să mai, îmbătrânesc..

(Alti) marlani din RATB

Se pare că scriind despre populația majoritară a RATB-u’ (babele) am omis alți participanți la acest ecosistem.

Primii sunt magneții de bară. Știu că începi să te gândești la babele Mărășești, da’ nu-i vorba despre ele, ci despre ăia care ocupa toată bara fie cu fundu’, fie cu spatele, fie cu al’ceva. N-ar fi o problemă în sine lucru’ ăsta, dar de obicei există un mic amănunt în chestia asta, și anume, mâna mea care se ține de bara pe care o îmbrățișează nenorociții. Și îți miști mâna încercând să-l faci pe ăla/aia să se simtă – nimic, slana groasă de tot. Partea proastă că magneții sunt numa’ – of, și ziceam că nu zic nimic de ei azi – boșorogi, balene pe picioare sau nespălați. Sau toate 3 la un loc! Culmea, până și cocalarii se simt și chiar dacă nu zic pardon, măcar nu-mi invadează falangele.

Unii din preferații mei sunt următorii – colegii ăia care se fac că nu te văd. Te urci frumos ca omu’ în tramvai, îl vezi pe un coleg de lucru și când să te-ndrepți să dai noroc cu el pac! te vede cu coada ochiului, se-ntoarce cu fundu’ și se face că îl vede pe Elvis pe geam. Ca betmen când dă cu fum și dispare. Muriți, mă! Știu că mă-mbrac nașpa și put a transpirație, da’ mulți din prietenii mei mai spălați pățesc și ei la fel. Înțeleg că e luni și că e nașpa afară, da’ în celelalte zile?! Primate separatiste… Îmi amintesc când eram la Ubisoft și mă-ntâlneam cu unu’ de la nu știu ce departament nu era, frate, așa. Sau era din cauză că eram mai tineri, iar ăștia 27+ sunt mai morocănoși? Sau așa sunt programatorii mai lone wolf? Habar n-am. Totuși este foarte amuzant să le vezi reacția de “surprindere” și de “aaa, nu te-am văzut (mori și lasă-mă-n pace)” atunci când te duci și-i saluți. Priceless. Mârlani antipatici…

Last but not least, dezintimitatorii (e blogu’ meu, am voie să folosesc licențe poetice). Ăștia sunt cam la fel de enervanți ca magneții sau poate chiar mai rău. Deși autobuzu’ e gol, ei se bagă-n sufletu’ tău. Și de obicei sunt… exact, babe și împuțiți. Și te dai mai încolo un pic iar ei cred că îi inviți mai aproape așa că se mișcă și ei mai lângă tine. Iar atunci când cobori sunt ăia care se tot împing în tine și dacă stai la ușă și mai cobori o treaptă imediat se împing cu burta în tine. Și dacă, Doamne ferește, le spui să se dea un pic mai încolo astfel încât să nu vă mai atingeți (iac!), tot ei țipă și zic “da’ ce, n-ai loc, obraznicule?!” Mă gândesc cu groază că vin zilele alea cu 25 de grade dimineața și ăștia o să fie lipicioși și nespălați. Da’ mă pregătesc din timp, îmi iau rucsac cu țepi.

Va urma..