Tara arde, babele circula cu RATB

[Deja devin leitmotiv babele astea]

Zilele astea am observat 2 tipuri noi de babe și am zis să le-mpart cu lumea (tipurile, nu babele).

Primu’ tip de babe sunt cele pe care le-am numit “babele Mărășești”. De ce? Păi pentru că pe lângă ele nu se trece! De obicei sunt alea care atunci când se urcă se lipesc automat de bara din față de parcă au magneți pe ele și ceilalți care încearcă să urce nu pot. Și stau așa ghemuite pe bara din față ca un urs koala pe eucaliptu’ lui. De exemplu, azi o tanti întreabă o babă prehensilă unde coboară, la care ea răspunde “la Răzoare” – adică la 10 stații(!!1) de unde se urcase! Atunci du-te, maică, mai în fund spate. Iar atunci când încerci să cobori și dai de una d-asta, frate, parcă ai fi la Posada. Și dacă-ți închipui că-i greu când n-ai bagaje, să vezi cum e când ai o chitară în spate și o cutie cu un efect de 10 kg în mână. Chiar și acum îmi mai aduc aminte de zbierătul uneia când m-am înghesuit să cobor printre 2 babete. Priceless.

Al 2-lea tip întâlnit este constituit dintr-un singur exemplar (din câte informații dețin la ora actuală). Cum veneam io acasă într-una din zile, mă urc în 173 și m-așez în picioare lângă o babă cu o freză înaltă de încă 2 capete – cine știe animale mici aveau cuib acolo. N-o bag în seamă și m-apuc să citesc liniștit, da’ nu pentru mult timp pentru că baba se tot foia și-mi dădea peste carte (menționez că nu stăteam în perimetru’ ei) ca într-un final să scoată un radio portabil. Îmi ridic o sprânceană. Baba îl verifică de baterii, îl pigulește, poate vrea să vadă dacă merge, îmi zic. Când deodată țâșnește o antenă spre ochiu’ meu, noroc că îmi mișc un pic capu’. E clar, baba dă drumu’ la radio. Se auzi un lung și tare HșȘșȘșhȘhșȘșȘhȘhȘșȘș!!!11, moment în care o tanti cu 1 scaun mai în față se întoarce să vadă care-i faza. Baba cu pricina, întâmpinându-i privirile, îi aruncă o privire zeflemitoare spunând “ce, nu vă interesează știrile?”. Măcar era bine dacă erau știri (teoretic), da’ tot ce se auzea era un hșșșșșșș prelungit.

Ce să-i faci… dacă-i dai una peste cap riști să moară și nici nu rezolvi nimic – mâine povestea se va repeta.

Epoca dă aur

[Și uite că a trecut și 5 Mai și totu’ a intrat la loc în normal, ca și până acum. Douăjpatru de ani… ăia mai în vârstă zic “Vai, ce tinerel ești”, io dimpotrivă, mă văd cam bătrân]

Și dacă tot merg cu RATB-u’ de ce să nu dau de moși cu capu’ precum cuplu’ peste care am dat acum câteva zile. Evident, intraseră în vorbă unu’ cu altu’ fără să se cunoască (de la o vârstă cred că începi să comunici mai ușor) și-și aminteau cu nostalgie de deceniile comuniste – cum ei o duceau mai bine pe vremea aia. Probabil doar ei; cine știe ce vânzători la alimentară erau.. N-am prins mult din comunism – thank God – da’ ai mei și frati-miu’ da. Din câte am auzit nu prea era mișto pentru omu’ de rând (plus multe alte atrocități care se-ntâmplau – google “copii Cighid”). Revenind la boșorogi, sub privirile pline de ură aruncate de toți din tramvai, povesteau cum “puteai să-ți iei mașină, casă, să-ți faci rate”, cum stăteai la coadă de la 5 dimineața (unii încă mai practică asta), cum dacă aveai bani n-aveai ce să-ți iei. Good times… Mă gândesc dacă tot lăudau politica regimului trecut, oare ar fi avut curaj să zică în gura mare în tramvai că era mai bine pe vremea regelui? Dacă e un lucru pentru care sunt mulțumitor capitalismului acela este libertatea (sau impresia de libertate), și nu mă refer la ziar. Ai chef să fii poponar, felicitări, ai chef să fii satanist, n-are nimeni cu tine nimic (technically speaking). Atâta timp cât libertatea ta nu încalcă libertatea altuia ești OK… well, teoretic.

Da’ să revenim la perioada aia, ’86-’91, când încă se trăia (ca) în comunism. Mi-amintesc că aveam o super jucărie când ieșeam afară, o mașină foarte mișto. De fapt, era un ciob dintr-o sticlă mai groasă în formă de triunghi care aducea un pic (de fapt deloc) a mașină de curse în imaginația mea. Mișto, nu? Sincer, nu mi-ar fi distrus imaginația și nici nu mi-ar fi stricat un Matchbox sau un Hotwheels (de care am primit mai târziu), da’ se trăia mai bine în comunism, se încuraja dezvoltarea imaginației. La fel și cele câteva minute de “Nu Pagadi”. Și știi ce mai era mișto? Atunci când ne spălam cu apă încălzită la aragaz pentru că pe la ora 8 PM era normal să nu fie, și asta cam la fiecare 2 săptămâni. Sau când te jucai Alone in the Dark da’ nu pe consolă sau PC, ci în real life pe palier pentru că rămânea toată scara fără curent. Ehe, frumoase vremuri, nu-i așa?

Caught in a Web

[De fapt, on the web, the world wide web that is]

Mda, v-am mai zis în repetate rânduri despre faptu’ că atunci când dau de o piesă care-mi place o ascult non-stop timp de 4-5 zile. Sau atunci când dau de un serial mișto iau toate episoadele din urmă și le vizionez în timp record (by the way, am văzut toată seria Pirates of the Caribbean pentru a 4-a oară, yay!). E grav.

Acum e double trouble – la serviciu ascult în continuu Master of Puppets de pe un album live Metallica împreună cu un ansamblu simfonic, pur și simplu genial și surprinzător Kirk nu sună chiar așa de rău. Nu știu cum sunt celelalte piese de pe album, da’ asta rupe! Și pe lângă muzică, am dat de Nostalgic Critic pe care l-am pomenit într-un post trecut și la care mă uit imediat cum ajung acasă. N-am mai făcut duș de nu știu când Nici foame nu-mi mai e.

Așa că până termin toate filmulețele de pe site sunt încă posedat. OK, episodu’ 60…