6 iunie – ziua internationala a colaholiei

[OMG, scriu un post duminica! Grav…]

Nu vă speriați, n-o să fie obicei. Mă, nu prea este ea nici internațională, nici națională, ci este doar ziua în care a apărut domeniu’ colaholicu.ro și implicit blogu’ ăsta. Nu po’ să zic că atunci m-am apucat de blogărit, da’ atunci m-am apucat să-mi fac publice într-un mod mai organizat (lol) scrijeliturile.

Mare lucru nu prea am făcut având în vedere că scriam destul de rar, iar atunci când scriam mai des o făceam pentru 2-3 zile și gata. Așa cum ziceam și aici, de prin februarie (parcă) am început să scriu zilnic în zilele lucrătoare – ca exercițiu de disciplină și ca experiment – și am putut să observ progres, am stabilit legături cu oameni noi, deci aș putea spune că a fost o decizie benefică.

Hm, ăsta-i deja al 3-lea paragraf, tre’ să-nchei. Păi, ce-ar mai fi de zis?

1. Un mare mersi ălora abonați la feed și ălora care mă citiți și care vă îndurați să aruncați o părere printr-un comentariu. Vă iau o vafă cu vanilie fiecăruia!

2. Un mare (dar mai mic decât primu’) mersi ălora de la ROMARG care au niște servicii OK, un uptime de 99.(9)% și un serviciu de asistență destul de prompt.

Acestea fiind spuse, pa! Să curgă Cola!!!

Nu stiu altii cum sunt

Da’ mie când mi se pune pata pe ceva, greu mi-l mai scoți din minte.

Hai să vă zic un exemplu. Am un laptop pe care l-am luat acum 2 ani. Nu prea fac mare lucru pe el. Stau pe net, programez, înregistrez și mă joc, da’ nu jocuri noi apărute în 2011, ci – cum e și vorba aia – oldies but goldies. Deci, nu mare lucru. Bă, da’ într-o vreme mi s-a pus pata să-mi iau altu’. Pe ce motiv? Habar n-am. Poate doar că erau lucruri mai bune și mai noi la un preț mai mic. Mă rog, mi-am revenit repede în simțiri când m-am convis că n-aș face pe ala lucruri mai multe decât aș face pe ăsta. So..

Eh, acum s-a abătut asupra-mi altă belea – vreau altă chitară (în special un Epiphone sau Vintage). Nu mai știu de la ce, da’ mi s-a pus pata. Iar acum când am văzut demo-uri de la niște românași pe iutub mi s-a pus și mai rău. A, știu de la ce a pornit, i-am văzut pe copilașii ăia de la Phenomenon. Mda.. ce să-i faci. Am văzut pe forum la semnătura unuia “Iubito, e ultima chitară, promit.” Da’ chiar așa e. E ultima chitară pe care vreau să mi-o iau… în următorii… 3 ani.

Mda, nici postu’ n-am putut să-l scriu fiind numa’ cu gându’ la un Les Paul zdravăn. :(

Random rage #2 – Anglofonofilii

Cum, nu-i știți? Hai că vă lămuresc imediat.

Stau cuminte citind în RATB când lângă mine se pune unul care vorbea la telefon. OK, omu’ vorbeste la telefon, treaba lui. Dar ce amarnic mă înșelam pentru că tipu’ era unu’ din ăia care atunci când spun un cuvânt în engleză îi chinuie talentu’ să pronunțe cu cel mai autentic accent american. Bă, nu-i suport pe ăștia – și am fost la MecDanălds și am mâncat un heambărgăr.

Prietene, nu impresionezi pe nimeni cu accentul tău scremut, n-o să vină nici un englez să dea mâna cu tine și să te felicite pentru impecabila-ți pronunție. Cel mult unu’ ca mine îți va da un capac spunând-ți cu cel mai rusesc accent posibil “iu ar ăn idiăt“.

Nu mă înțelegeți greșit, îi înțeleg pe ăștia care au stat o grămadă de ani peste ocean și le-a intrat în sânge, ei au motiv. Sau cazul în care vorbești cu un străin și ar fi frumos să încerci să ai o pronunție cât mai fidelă originalului.

Legat de călătorit peste ocean, mai sunt roboții ăia care se duc și ei 2 luni să muncească la spălat moși și babe prin azile, iar atunci când se întorc au niște fițe de nu te vezi. Păi, băi țărane, ei au fost în America, ce praf ești. Și să-i vezi – nu mai știu cuvinte, au accent ca primii terminați menționați mai sus, ce să mai, în 2 luni s-au americănit. Și-i auzi cu fraze de genu’ “shi am fost la un store cu de toateh shi am văzoot nishte – coom le ziceh, mă rog – nishte chairs very nice“. Parcă ar fi mormoni – vorbesc tâmpenii într-o română stâlcită. Bre, ai fost plecat 2 luni și ai spălat funduri de babe, revino-ți!

Habar n-am

Rău este să fii prost și să nu te pricepi la nimic; mai rar astfel de oameni, da’ vă asigur că există. Să nu-i confundăm cu cei care încă nu s-au prins la ce sunt buni sau nu și-au găsit încă vocația. Ăia-s altă treabă.

Însă la fel de nasol, sau poate chiar mai rău, este să fii bun la mai multe și aici nu mă refer la vărzarii ăștia. Știu persoane care știu cânte foarte bine la un instrument (sau la mai multe) și desenează și mai bine. Cum își împart oamenii ăștia timpu’ astfel încât să le practice pe amândouă și asta nu la ei în pivniță sau în cămară, ci să facă lucrurile astea zilnic.. mă rog, v-ați prins. Cum?

Eu unul devin foarte frustrat când pot face așa de multe lucruri și mă ocup doar de o părticică din potențialul pe care l-aș putea avea. Nu mă dau mare că-s cine știe ce, ca mine sunt o groază și sunt și mai buni. Revenind, chiar nu am timp și cu jobu’ și cu cântatu‘ să mai adaug încă o chestie. Și asta mă omoară. Cu restu’ aptitudinilor ce fac? Când să le mai pun în practică?

Uneori îmi doresc să fi fost bun doar la un singur lucru, fie el și spălatu’ rufelor, decât să mă oftic că n-am timp de restu’. Așa ar fi fost ușor, nu ar fi trebuit să-mi bat capu’. Știu la ce sunt bun, aia fac. Dar nu! Și mă seacă atunci când vine lumea și pune întrebări de genu’ “Bă, da’ tu de ce ești programator și nu te-ai băgat la X?”. Răspunsu’ este “habar n-am”. Iar atunci când te-ntreabă mai mulți începi să te enervezi.

Ploaie, greva si ora de mers la lucru

Ploaie, grevă și ora de mers la lucru – ce frumos se îmbină astea, nu? După ce că e ploaie și ies toți roboții cu umbrela pe 4 roți mai e și grevă (sau zvon de grevă), deci motiv în plus să ieși cu mașina. În concluzie, au fost de ~3 ori mai multe mașini decât de obicei.

Conștient fiind de asta am zis să plec cu juma’ de oră mai devreme ca de obicei (implicit m-am trezit mai devreme, grr) și spre surprinderea mea RATB-u’ funcționa. Oao! Ce bucuros am fost când m-am urcat în mașina care mă ducea direct la lucru. Amuzant a fost când am văzut că un drum care pe aglomerație se face în 20 și ceva de minute, eu l-am făcut în 50!!1 There goes my 30 minute buffer, grr…

Ironia a făcut să ajung la lucru fix la ora la care ajung atunci când întarzii – atunci când plec cu 15 minute mai târziu decât de obicei. Atunci de ce truda mea m-am trezit mai devreme?!!11