Grai de capitala

Mi s-a spus de câteva ori că vorbesc ca un bucureștean. Uneori mi s-a spus într-un sens peiorativ, alteori doar ca o constatare (yeah right). Însă habar n-am și niciodată nu am stat să mă gândesc cum vorbește un bucureștean. Adică îmi dau seama de restu’ – ardelenii cu “ioi”, moldovenii cu “curechi”, oltenii cu “fusei”-u’ lor și bănățenii cu “fruncea” – da’ la bucureșteni nu prea știu ce să zic.

Am întrebat o prietenă și mi-a zis că noi, bucureștenii, vorbim plat, fără expresiviate, fără accent și folosind pronunția corectă a cuvintelor. Da’ simt că este mai mult de-atât așa că vă rog să mă luminați și pe mine și să-mi spuneți și mie cum vi se pare graiu’ ăsta bucureștean? Cum sună? Cum îl definiți?

P.S. Gălățene, ai ceva idei?

Magna cum laude

De la un timp începe să mă deranjeze un lucru: subestimarea și/sau falsa modestie. Din start vă spun că nu sunt de acord nici cu lăudatu’ de sine (știți și vorba aia cu “lauda de sine nu miroase-a bine”) și chiar mă enervează oamenii care-mi scot ochii și urechile cu cât de buni sunt și cu ce mari realizări au ei.

Însă mulți evită să spună ceva bun despre ei că dacă se interpretează ca laudă. Mai ales în Creștinism unde se spune să fii smerit, umil, lumea ajunge la concluzia că nu tre’ să vorbești despre punctele tale forte, ca de exemplu că ești un bun organizator. Doamne ferește! Însă Creștinismu’ încurajează o opinie realistă, obiectivă, echilibrată asupra sinelui. Dacă tricotezi excepțional și cineva îți spune “uau, cât de mișto tricotezi” asta nu înseamnă că tu tre’ să răspunzi, eventual și cu o voce pioasă, “eh, încerc și io, lucrările nu sunt cine știe ce”, ci po’ să mulțumești frumos pentru compliment.

Tot întâlnesc oameni care evită să-și recunoască talentele deși sunt conștienți că le au, da’ preferă să zică “eh, nu-i cine știe ce”. Dacă nu era cine știe ce lumea nu te băga în seamă sau nu-ți zicea că e mișto. Așa că mulțumește lu’ ‘mniezo că știi să tricotezi foarte bine, acceptă asta și nu mai băga falsa modestie în față. E ca și cum ai avea un copil foarte talentat la desen și ar veni cineva să-ți zică ceva de bine despre asta și tu ai zice “eh, desenează și el, nu-i mare chestie”. Nuuu, evident că n-ai zice așa, nu?

Invatand romana de la desene

În momentu’ în care ăștia de la Cartoon Network și Fox Kids (Jetix mai nou, Disney Channel nu intră în schemă pentru că-i pentru oligofreni) au început să dubleze desenele în română am încetat să mă mai uit la ele. Pur și simplu tot farmecu’ vocilor clasice (de exemplu Mel Blanc – Bugs Bunny, Elmer Fudd etc.) dispăruse fără urmă. Cât timp au avut subtitrări în olandeză sau în altă limbă nu m-a deranjat, ba’ chiar mi se părea interesant pentru că începusem să învăț câteva cuvinte (cel puțin cum se scriu și ce înseamnă). Da’ când am început să aud vocile alea obosite s-a tăiat firu’. Sunt totuși și unele excepții – Duck Dodgers și Căpitanul Jack cel Teribil. Nu știu la ce s-au gândit atunci când le-au tradus, sincer. M-am tot gândit din când în când la motivele pe care le-ar fi avut.

Au vrut ca lumea să învețe română din desene? Io am învățat foarte bine mersi s-o vorbesc de la școală. Nu s-e vede? Și dacă stau să mă gândesc, cre’ că în ultima vreme am văzut mai mulți analfabeți decât erau acum 10 ani. FAIL #1.

Au dorit să îmbunătățească vocabularu’ copiilor? Să crească număru’ de cuvinte din el? Probabil. Nu știu cât de mult și-au atins scopu’, da’ acuma lumea este plină de copii care folosesc limbaj învechit și de lemn. Folosește cineva în mod curent cuvinte precum “grozav” sau “caraghios”? Se poate, dacă sunt actori la teatru’ de păpuși. Sincer, nici măcar personajele pe care le traduc ăștia nu folosesc “entertaining” ca să spună “distractiv”. FAIL #2.

Și cel mai tare lucru era că măcar de bine de rău dacă te uitai la desene în engleză mai învățai involuntar un cuvânt două. Așa că, deși nu-ți plăcea să fii atent la ora de engleză, tot mai știai să zici mai neim iz Iosif end ai drinc ă lat of Coca Cola. Io cu frati-miu’ și cu încă o grămadă de copii din generația noastră am învățat o grămadă de cuvinte și expresii folosite în conversații normale tocmai din desene. În schimb, ăștia o să dea bani în meditații ale căror ședințe costă cu mult mai mult decât prețu’ abonamentului TV de acum 7-8 ani. FAIL #3.

Iute ca sageata

Acum ceva vreme voiam să scriu despre puțoii ăștia de 13-14 ani care vor totu’ instant și care fac scandal destul de mare dacă nu primesc ce vor, când vor. Da’  în săptămânile următoare am observat fie pe stradă și RATB, fie pe internet că de fapt babele și moșii sunt mai nerăbdători și mai grăbiți decât cei cu circulația mai bună.

În urma unui studiu efectuat în ultimele săptămâni am observat 3 etape în graba lor:

1. La intersecții sau când să treacă strada ei sunt primii care se aruncă inconștient pe trecere (dacă ea se află acolo). Este verde sau nu, vin betoniere sau nu, ei sunt generalii din fruntea oștirii de pietoni, ei sunt William Wallace și Aragorn la 90 ani. Pentru ce atâta tărăboi? Iată:

2. Pentru ca să ajungă la tramvai/RATB primii, evident. Da’ poate te întrebi ce sens are să fie primii că doar n-o să plece troleu’ imediat cum a ajuns. O, tinere padawan, păi moșii tre’ să ajungă la ușa troleului înaintea orcilor ca să poa’ să intre primii și să cucerească astfel scaunu’ (nu ăsta). Scaunu’, așa cum arătam într-un studiu făcut acum ceva vreme, este pentru acești sectanți RATB-iști echivalentu’ sfintei cruci la creștini. Studii recente au arătat că ei nu-și fac cruce, ci își fac scaunul (nu cel de dimineață, ci semnul scanului): cu primele 4 degete unite ca la semnu’ crucii fac mișcarea care descrie un scaun vezi Fig. 4 de la sfârșitu’ articolului. Dar să nu ne abatem de la subiect. Și totuși, unde se grăbesc să treacă strada și să ajungă primii în RATB? Care este scopu’ lor suprem, starea de zen, nirvana? De ce slalomu’ printre mașini? Pentru ce se uită insistent și se tot bagă în tine dacă nu le dai locu’ în RATB?

3. Păi pentru ca să ajungă înaintea ta la coadă (oriunde ar fi ea)! Oricum dacă nu reușesc sigur își vor aloca singuri spațiul din fața ta.

Fig. 4 - Semnul sfântului scaun
Acum ceva vreme voiam să scriu despre puțoii ăștia de 13-14 ani care vor totu’ instant și care fac scandal destul de mare dacă nu primesc ce vor, când vor. Da’ în săptămânile următoare am observat fie pe stradă și RATB, fie pe internet că de fapt babele și moșii sunt mai nerăbdători și mai grăbiți decât cei cu circulația mai bună.
Un studiu efectuat în ultimele săptămâni am observat 3 etape în graba lor
1. La intersecții sau când să treacă strada ei sunt primii care se aruncă inconștient pe trecere (dacă ea se află acolo). Este verde sau nu, vin betoniere sau nu, ei sunt generalii din fruntea oștirii de pietoni, ei sunt William Wallace și Aragorn la 90 ani. Pentru ce atâta tărăboi? Iată:
2. Pentru ca să ajungă la tramvai/RATB primii, evident. Da’ poate te întrebi ce sens are să fie primii că doar n-o să plece troleu’ imediat cum a ajuns. O, tinere padawan, păi moșii tre’ să ajungă la ușa troleului înaintea orcilor ca să poa’ să intre primii și să cucerească astfel scaunu’ (nu ăsta). Scaunu’, așa cum arătam într-un studiu făcut acum ceva vreme, este pentru acești sectanți RATB-iști echivalentu’ sfintei cruci la creștini. Studii recente au arătat că ei nu-și fac cruce, ci își fac scaunu’: cu primele 4 degete unite ca la semnu’ crucii fac mișcarea care descrie scaunu’ vezi Fig. 4 mai jos. Dar să nu ne abatem de la subiect. Și totuși, unde se grăbesc să treacă strada și să ajungă primii în RATB?
3. Păi ca să ajungă înaintea ta la coadă! Oricum dacă nu reușesc sigur își vor aloca singuri spațiul din fața ta.

http://colaholicu.ro/blog/secta-ratb/
http://colaholicu.ro/blog/scaun-cu-rotile/
http://www.arhiblog.ro/2010/10/mancare-la-botul-calului.html

Random rage #6: Intermediatorii

Am o boală cumplită pe o categorie de oameni, și anume, bârfitorii. Însă un dispreț și mai profund îl am pentru specia pe care o voi descrie în continuare. Ăștia ar merita un abonament gratuit la salonu’ de masaj facial cu cărămida. Cu toții criticăm sau suntem criticați – este unu’ din lucrurile care sunt în codu’ nostru genetic de homo erectus. Însă cel mai mult urăsc când sunt criticat prin intermediari.

Înțeleg, cu toții greșim. Vii și îmi spui că-s prost, n-o să-mi cadă bine, da’ o să-ți apreciez intenția. Da, probabil o să-ți spun că și tu ești prost și cretin, da’ o să treacă. Da’ sunt mârlanii ăia care se duc la alții și le spun lor ceea ce ar trebui să-ți spună ție. Și o zic pe un ton așa de grijă și constructivitate prefăcută “Hei, l-ai văzut pe Iosif că a făcut nu știu ce? Mă, e nașpa faza, da’ mi-e un pic aiurea să-i zic io”. Atunci de ce capra cu trei iezi i-ai spus lu’ ăla?! De ce ai crede că ăla ar fi o țintă mai bună a criticilor tale referitoare la mine decât… mine?!

Faptu’ că vine X și-mi spune că Y a observat ceva greșit la mine taie din start restu’ conversației. De ce Y n-a venit direct la mine? Don’t get me wrong – înțeleg cazurile de invaliditate sau lipsă de timp. Da’ dacă atunci când ne vedem cel puțin o dată pe săptămână tu n-ai timp deja este vorba de altceva. Vino, spune-mi în față ce ai de spus (încearcă să eviți să vorbești cu precipitații sau să-ți pută gura) și atunci te voi lua în seamă, al’fel sticks and stones.