Primiti cu taraba?

Cu toții le știm și le vedem în zone aglomerate cum ar fi Unirii, piața Drumul Taberei și altele. Le vedem cu lănțișoare de argint tablic și aur bronzic, cu cercei, brățări, pălării și tot felu’ de alte accesorii vestimentare. Uneori au și fructe pe ele. Da, despre tarabele ambulante este vorba.

Că este stradă, că este stație de metrou, ele sunt acolo. Vând la grămadă haine, bijuterii, fructe și mâncare. Iar de mărțișor sau altă zi deosebită au produse specifice. Acum pe bune, chiar există cineva care să-și cumpere haine și/sau bijuterii din stația de metrou? Sau de la o țigancă cu coji de semințe în colțu’ gurii? De fiecare dată când merg la metrou la Aviatorilor (parcă) văd o gheretă care vinde și haine, însă niciodată n-am văzut pe nimeni să cumpere așa ceva de acolo. Nici la ora 7 dimineața, nici la prânz, nici seara și nici în weekend. Destul de rentabil, zic io.

Și ce mă deranjează cel mai mult nu este faptu’ că dau faliment sau că vând marfă de calitate îndoielnică. Nici vorbă. Ce mă râcâie pe mine este că n-ai loc pe unde să treci. Acum vorbim despre tarabele de suprafață. Pur și simplu, nu ai pe unde să treci fără să te împingi în alți oameni. Cel puțin în Drumul Taberei este un trotuar de 3 metri din care 2 sunt ocupați de antreprenori ambulanți: iarna au bombe, primăvara mărțișoare și vara și toamna bijuterii și cățeluși retarzi mecanizați.

OK, mă enervează că ocupă spațiu’ aiurea, da’ ce mă seacă cel mai mult sunt cumpărătorii pasivi, adică ăia care cumpără doar în gând. Și nu știu cum se face, dar de obicei ăștia sunt oameni destul de voluminoși de care nu poți trece ușor sau oameni cu multe bagaje. Oameni buni, v-ați luat o pâine și 2 roșii și 3 baxuri de pufuleți, cu siguranță n-aveți bani de dați pe porcăriile alea așa că nu mai creați ambuteiaje pietonale. Dar cum românu’ este curios să vadă ce face vecinu’ în hazna, slabe șanse. Până atunci mă gândesc să mă dotez cu brățări de blecăr

Scurte: ma umori

*** Începem săptămâna cu ceva ușor și scurt ***

Săptămânile trecute am tot râs împreună cu niște prieteni la niște filmulețe cu Toma Caragiu, Jean Constantin și alți comedieni români. Oamenii ăștia (sau cei care le-au făcut scenariile) au fost niște genii și au reușit să facă săli de sute de oameni să facă spume de râs printr-un umor curat și isteț.

Revenind în prezent, mă uit la stendapării de acum. Sunt puțini care apelează la umoru’ de situație, la chestii subtile, jocuri de cuvinte ca “pe vremuri”. Nuuuu, 90% folosesc organe copulative, sex peste tot și grosolănii (parcă toți sunt Carlos Mencia wanna-be), 5% au un umor care n-a fost amuzant nici când Adam și Eva erau singuri în Eden (vezi Cu sindromu’ Down în NATO, La bloc și alte dejecții de acest gen), iar restu’ de 5% sunt difuzați sau promovați prea puțin. Procentele sunt estimare personală și probabil sunt eronate, da’ ați prins ideea.

În încheiere, vă las cu 1 scheci cu Dem Rădulescu. Greu de ales dintre toate filmulețele pentru că toate sunt mișto.