Regret…

*** Uite că a venit și rându’ lepșei artistului ***

Nu sunt fan lepșe, da’ subiectul este unul interesant și acum am timp să-l abordez. După cum ați văzut, am fost cam absent pe blog (și pe al meu și pe al altora) din lipsă de timp. Se pregătește un concert la Valaori cu ocazia Craciunului, mai precis pe 19 decembrie (by the way, sunteți invitați să râdeți iar de tobar – io), și sunt multe cântece care trebuie repetate și foarte puțin timp. Acum tre’ să mai recuperez o zi pe la serviciu. Deci, noțiunea de timp, în cazul meu, este convergentă la 0 (zero).

Dar, azi este o mică excepție (lucru care îmi cam omoară convergența mai sus amintită). Azi vă voi lumina asupra unui regret pe care-l am, și anume: faptul că m-am născut în România.

Nu, nu, nu. N-are treabă cu politica. Nu. Nici măcar cu țiganii sau cocalarii de zi cu zi. Nu. Ci este pur și  simplu vorba de un mod de a fi, de mentalitate. Să vă spun o întâmplare care practic a fost catalizatorul acestei postări.

Aseară – repetiție pentru concert. Dirijoarea aduce un tip ca să ajute la percuție; mă uit la el – un puști american la vreo 17 ani. Nu l-am auzit cum bate la tobe, da’ după modul în care dădea în congă (sau cum i-o spune; nu, nu e bongos și nici darabană) și cum simțea ritmu’ mi-am dat seama că e bun… chiar aș putea să spun foarte bun. Șaptișpe ani!! A, și nu era american d-ăla prost care să nu știe unde-i Australia pe hartă. Am venit cu el în drum spre casă și am vorbit și lucruri care țin de cultură generală și am rămas plăcut surprins de faptul că știa mai mult decât mă așteptam (fizică, geografie, literatură etc.).

Tipul cânta (sau mă rog, bătea) de cel puțin 2-3 ani și mă gândeam ce făceam io la vârsta aia. Păi, la 15 ani tocmai primeam prima mea chitară acustică, un Ibanez, la care am învățat singur și cu destul de mult efort (încă era dial-up la noi…). În schimb, puștiu ăsta (și probabil mulți alții) a fost împins de prieteni, de societate și, în unele cazuri, și de învățământ ca să se implice în muzică, în hobby-urile care-i fac plăcere. Și ăsta nu este singurul exemplu. În schimb, la noi… în 15 ani de școală nu am dat de colegi care să știe să cânte cât de cât bine la un instrument. Unul măcar.

Nu sunt mare muzician (evident, vă mint… sunt :)) ), dar atunci când vrei să începi ceva, cauți oameni cât de cât apropiați de nivelul tău muzical sau peste. Din păcate, știu prea puțini oameni d-ăștia. Aș putea să-i număr pe degetele unei cămile…

Muzicieni buni și tineri (mă refer sub 20 ani), nu prea ai să găsești în România… niciodată. Poate o minune ici, colo, dar în nici un caz în cantitățile măcar ale unui stat din SUA. Ăsta-i regretul meu. N-ai cu cine….

14 thoughts on “Regret…”

  1. Nu cred ca e neaparat ca “n-ai cu cine”, ci mai degraba “n-ai cu ce”. Gandeste-te ca in tari ca SUA sau Marea Britanie, daca esti bun la chestii de astea artistice, gen muzica, actorie, dans etc. , chiar ai putea sa-ti gasesti un job in domeniu.

    Iti dau un exemplu. Un reality show care se da pe mtv-ul strain e cu niste stilisti care incearca sa se angajeze la o mare agentie. Si ii pune sa faca styling ptr o gramada de evenimente, gen sedinte foto ale vedetelor, runway show-uri, covorul rosu, etc. Si sunt cativa senior stylists, care au asistenti, si aia au asistenti si asa mai departe pana la junior stylists, care sunt un fel de “interns”.

    In Romania daca zici cuiva “pai eu vreau sa ma fac stilist” o sa-ti zica sa fii realist. Si e oarecum adevarat, cum poti sa ajungi stilist aici? Unde faci internship? Cum dovedesti ceva? Unde poti invata? Nu exista nici o agentie, cei putini cativa stilisti care exista in Romania sunt mai degraba oportunisti sau persoane fizice autorizate.

    Dau exemplul asta ca mi-e la indemana, dar cam asta e cazul tuturor chestiilor de genul asta pe la noi. Uite, tu esti cu muzica. Gandeste-te de ce anume ai nevoie ca sa poti trai din muzica? In afara de noroc, pile si bani.

    Si atunci normal ca nu primesti suportul parintilor, ca ei isi doresc sa ai si tu salariul tau odata si sa pleci de pe capul lor :D

    Avea Titu Mariorescu o teorie, cea a formelor fara fond, poate o stii. Asta s-ar aplica si acum. Tot incercam sa copiem stilul de viata a occidentalilor, dar nu incercam intai sa construim un suport, o baza (un fond). Din cauza asta la noi nu functioneaza nimic corespunzator.

  2. @benjib: ursache cre’ ca e una din exceptii. io la 17 ani deja cantasem bach la pian :))
    @anda: mare dreptate avea titu maiorescu. totusi ar fi frumos daca invatamantul romanesc ar fi un pic mai orientat si pe latura asta vocationala..

  3. Alt mediu, alt sistem de valori, alta mentalitate, alta tara.

    Romania mai are ceva timp pana invata din greseli si o sa ajunga sa incurajeze oamenii sa mearga pe latura vocationala, nu sa ii pregateasca ca si roboti de societate.

  4. @gabriel: so true… probabil si datorita faptului ca nu poti trai la noi in tara din arta, muzica etc.
    @andrei badea: sunt constient de asta. dar interactionand de-a lungul anilor astora cu cel putin 1000 persoane ma asteptam sa vad vreo 10… Stiu ca exista exceptii, ca exista pusti care rup instrumentu’. Faza e ca nu sunt asa de multi pe metru patrat ca intr-un singur stat din SUA.

  5. Pierzi din vedere că SUA sunt o țară mult mai populată decât România, iar liceele și scolile lor au mai mulți elevi decât cele de la noi, prin urmare sanșele de a găsi muzicanți într-un anumit loc, într-un anumit moment, cresc exponențial.

  6. io ma refeream chiar si la un singur stat. si ca tot veni vorba de scolile lor, am vorbit azi cu o americanca si mi-a spus ca ei de fapt fac obligatoriu muzica in scoli inca de mici, si daca se vede ca cineva e mai bun i se da atentie mai multa. si probabil ca nu-s profi comunisti ca la noi…

  7. Hai să nu începem cu școlile americane. Înțeleg că genele sunt proaste, dar nu degeaba au impresia americanii că în afară de ei, canadieni, ruși și musulmani nu mai există nimeni pe planeta asta.

  8. referitor la scolile americane, ma refeream doar la un singur aspect. restu’ il stiu, si nu ma intereseaza. este vorba de luarea in calcul a vocatiei copilului. nimic mai mult.

    1. multi voiau sau vor sa fie ca michael jackson. nu toata lumea este chemata sa fie muzician. cine stie… poate o persoana are un super talent pe care-l ignora din cauza ca el vrea neaparat sa fie muzician (chiar daca rezultatele ii contesta aptitudinile). am un exemplu foarte practic care sa sustina punctul meu de vedere, da’ nu-l voi face public… deocamdata :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *