Robotu’

[Băiet fiind, imaginație aveam]

Apăi când eram io mic aveam o vorbă pe care o spuneam de fiecare dată când îmi aduceam aminte de ceva din copilăria mea – “când aveam io 6 ani”. Deci, multe lucruri s-au întâmplat la 6 ani.

Când aveam io 6 a.. mă rog, 6-7 ani aveam un grup de prieteni în blocu’ de vis-a-vis. Și cât era ziua de scurtă ne urcam prin copaci, ne tăvăleam prin praf și ne jucam tot felu’ de jocuri de care pokemonii ăștia de-acuma nici măcar n-au auzit. Și printre jocuri mai povesteam tot felu’ de pățanii.

Și m-apuc să le spun de robotu’ din balcon. Era destul de voluminos, tre’ să recunosc, și cam greu de cărat până afară (nu mai greu însă decât mizeria aia de Pegas cu care am căzut de vreo 3-4 ori cărându-l pe scări că nu puteam să-l urc în lift). Țin minte că ieșeam mai mult seara cu el și că făceam tot felu’ de tâmpenii. Mă plimbam pe acoperișurile blocurilor cu el, deh, era un mijloc bun de transport.

Și într-o seară, ies ca de obicei cu el, numa’ că nu-l mânuiesc bine și intru în mașina lu’ Gârbacea de la 3. O câta mai scobitura în portieră și aripa făcută varză. Și Gârbacea era om aprig, mai ca bețivu’ de la 2 (care tot timpu’ zicea când urcam în lift cu el “băieți, aveți umbrelă?”). Ce să fac, ce să fac? Eh, cărăm robotu’ sus. Cine o să creadă că am o namilă pe balcon? O să creadă că a fost bețivu’ de la 2. Anyway, cert este că am scăpat.

Da’ nu știu cum se face că într-o după-amiază, în timp ce ai mei erau plecați de-acasă, aud niște boraci strigând “Iosiiif!”. Ies pe balcon – prietenii mei. Hopa! Ce caută ăștia aici? “Ce e?” țip io înapoi cu voce de fată (mda, încă nu lovise pubertatea). “Vrem să-ți vedem robotu’!” urlă ei înapoi. Pam-pam! Încerc io să-i alung cu “nu-i mama acasă” și ” n-am chei de la intrare” (?!?!). Nimic. Ajunge mama acasă, copiii grămadă pe ea așa că-i aduce până sus. Se deschide ușa și iată-i stând ca niște câini la shaormerie așteptând robotu’ ca pe Dumnezeu. “Hai, arată-le robotu'” zice mama cinic. Știi ce greu mi-au venit cuvintele “Nu e nici un robot”? Parcă au durat secole să le pronunț. A fost unul dintre cele mai penibile momente din viața mea (pe lângă cel cu borâtu’ la Romană – da’ despre ăsta vom vorbi altă dată). Gruaznic.

Așa că în ziua aia mi-am jurat că n-o să mai mint niciodată despre roboți, jurământ pe care-l păstrez și astăzi cu sfințenie.

9 thoughts on “Robotu’”

  1. “Și cât era ziua de scurtă ne urcam prin copaci, ne tăvăleam prin praf și ne jucam tot felu’ de jocuri de care pokemonii ăștia de-acuma nici măcar n-au auzit. ”
    Vai cat de adevarat poate sa fie. Pe vremuri ne jucam cu un bat si cu o piatra. Acuma nu mai aud celebrele “Mama!!!! Mi-e foame” strigate de copii infometati de prea multa joaca. Calculatoru’ a devenit batul din ziua de azi :))

  2. “mai ca bețivu’ de la 2 (care tot timpu’ zicea când urcam în lift cu el “băieți, aveți umbrelă?”).”

    Ce amintiri placute ! cand stateam la bloc si eu aveam un betiv care urla pe palier cand se-mbata si fugeam de el ca de gunoieri…

    P.S:@Far Away Toughts:tastele tale adevar graieste :) .Am si eu un frate de vreo 4 ani pe care incerc sa-l tin cat mai departe de calculator, de cele mai multe ori nereusind cu vorba buna, trec la fapte mai serioase :D .Varu-meu are 7 ani si termina un joc mai repede decat mine,care-s cu vreo 8-9 ani mai mare ca el…Vorba aia ,ce-i mult strica..

  3. Pfff si ce guma TURBO , TOP GUN , mai rumegam si cate corcodele (zarzare) mai bagam in mine.Dar nu o-sa uit cum am cazut de la etajul 2 din copac ;)).

  4. @andrei badea: nu da din casa!
    @FarAwayThoughts: eh, nici la stadiu bat si piatra nu putem ramane ca, nah, evoluam. da’ in mare parte de-acord cu ce-ai zis :)
    @iaco: asta explica multe :D

  5. Daca tot ti-ai amintit de copilarie iti recomand “Amintiri din Epoca de Aur” al lui Mungiu …..mi s-a parut cel mai reusit film romanesc! Enjoy!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *