Tag Archives: chitara

Pareristu’ de forum

În perindările mele pe interneți astăzi am dat de articolu’ ăsta a lu’ arhi, care mi-a adus aminte de ce nu mai intru pe forumuri. De fapt mint. De ce nu mai întreb chestii pe forumuri. Lăsând la o parte trollii și obsedații de SEO, mai este o categorie – ăia care țin neapărat să se părerească. Nu contează ce sfat ceri, ei tre’ să-și facă norma zilnică de păreri. Dacă sunt la subiect – bine, dacă nu – iarăși bine, doar și-au expus părerile.

Acum câțiva ani când mi-am luat prima chitară electrică îmi făcusem în prealabil o listă cu 4 chitări din State dintre care voiam să aleg doar una însă nu știam pe care s-o iau. Am zis să intru pe un forum specializat și să întreb pe care din cele 4 s-o iau. Din păcate, n-am primit nici un răspuns la subiect (mai puțin 1-2). În schimb toată lumea sugera alte modele, alți producători, unii mă avertizau că o să mă coste transportu‘ și erau preocupați de cum aveam de gând să rezolv problema asta, oricum nici o treabă vis-a-vis de cele 4 modele puse în discuție.

Cum, mă? Păi vouă, atunci când vă duceți cu 2 tricouri la cineva și ziceți “pe care să-l iau – pe ăsta verde sau pe ăsta alb?”, nu vi se pare normal să vi se indice ba ăla verde, ba ăla alb? Ei bine, păreristu’ de forum nu face asta. El știe (are în fișa postului) că tre’ să recomande cel puțin un produs peste bugetu’ pe care ți l-ai propus sau cel puțin un produs diferit. Că al’fel nu este forumist true.

Bling?

Marketingul a reușit să facă un lucru incredibil, acela de a convinge o grămadă de oameni că lucrurile cu mai mult bling sunt mai bune. După câteva țepe, am renunțat să-mi mai cumpăr sau să judec lucruri după aparențe și am hotărât să-mi cumpăr lucruri bazat pe ceea ce știu ele să facă.

Prima mea chitară electrică a fost un Ibanez, firmă cu renume (Steve Vai, John Petrucci, Joe Satriani etc.), și costase aproximativ $200. Deși de banii ăia puteam să-mi iau o chitară la second care suna impecabil (tot un Ibanez, de la chitaristu’ de la The MOOod), am ales să-mi iau chitara asta pentru că arăta mai mișto. Avea un look mai violent (cel puțin așa mi se părea pe-atunci) și avea și o culoare șobolănie hardcore, tată. Să vă spun că nu s-a acordat niciodată perfect? Și că trebuia să folosesc o sută de trucuri, să cânt doar în anumite poziții astfel încât toporu’ ăla să sune bine.

Pe lângă bling, multă lume zice că lucrurile făcute de firma X sunt mult mai calitative doar pentru că sunt făcute de acea firmă și că-și merită banii. Să vorbim un pic despre laptopuri (cele făcute de Acer nu se pun pentru că ele chiar sunt gunoaie). Să luăm 2 firme destul de bune și renumite, Dell și Apple. Un prieten îmi spunea că mai bine să-mi iau Apple pentru că au hardware mai bun. ORLY? Nu mai suntem în vremea aia când McBook-urile (da, știu, e MacBook) aveau procesoare IBM, iar PC-urile Intel și AMD. Acum toți sunt în marea familie Intel. Faceți și voi o comparație între astea 2 laptopuri: ăsta de la Dell și ăsta de la Apple. Io, unul, am dedus că Dell-u’ bate Apple-u’. Chiar și cu toate upgrade-urile hardware, tot ieși mai ieftin cu cel de la Dell. Iar dacă vreau neapărat OSX, îmi iau Dell-u’ și un DVD de iAtkos v5 și treaba este rezolvată.

Nu vreau să lovesc în mactarzi sau să înceapă trollingu’ pe marginea subiectului OSX vs. Windows. Vreau pur și simplu să ne dăm seama că look-u’ sau firma este un lucru care merge neglijat. Ce contează cu adevărat este ca produsu’ să fie cât mai eficient, adică raportul preț/calitate să fie cât mai mic. D-aia am laptop roz (pe care cre’ am dat puțin tocmai pentru că era roz) și din același motiv am o chitară electrică “no-name”, da’ care bate la fund multe chitări “de firmă”. Blingu’ se duce…

Tipa noua

În caz că n-ați prins pe tuităr, s-a mutat o tipă cu mine în apartament. Numele ei de familie ar fi Vintage dacă stăm să ne lom după acte. Însă habar n-am care-i numele ei mic. Ea mi-a propus să-i pun io un nume. Aveți vreo idee?

P.S. Iaca și niște poze cu bunăciunea.

Nu stiu altii cum sunt

Da’ mie când mi se pune pata pe ceva, greu mi-l mai scoți din minte.

Hai să vă zic un exemplu. Am un laptop pe care l-am luat acum 2 ani. Nu prea fac mare lucru pe el. Stau pe net, programez, înregistrez și mă joc, da’ nu jocuri noi apărute în 2011, ci – cum e și vorba aia – oldies but goldies. Deci, nu mare lucru. Bă, da’ într-o vreme mi s-a pus pata să-mi iau altu’. Pe ce motiv? Habar n-am. Poate doar că erau lucruri mai bune și mai noi la un preț mai mic. Mă rog, mi-am revenit repede în simțiri când m-am convis că n-aș face pe ala lucruri mai multe decât aș face pe ăsta. So..

Eh, acum s-a abătut asupra-mi altă belea – vreau altă chitară (în special un Epiphone sau Vintage). Nu mai știu de la ce, da’ mi s-a pus pata. Iar acum când am văzut demo-uri de la niște românași pe iutub mi s-a pus și mai rău. A, știu de la ce a pornit, i-am văzut pe copilașii ăia de la Phenomenon. Mda.. ce să-i faci. Am văzut pe forum la semnătura unuia “Iubito, e ultima chitară, promit.” Da’ chiar așa e. E ultima chitară pe care vreau să mi-o iau… în următorii… 3 ani.

Mda, nici postu’ n-am putut să-l scriu fiind numa’ cu gându’ la un Les Paul zdravăn. :(

Wanna be

*** Fițari, domne… ***

Unul dintre lucrurile pe care nu le suport este să văd oameni care sunt praf într-un anumit domeniu, dar care țin sus și tare că sunt ceva, că știu ei mai bine sau că nu-ș’ cine le-a spus că așa e bine și așa e, fără dubii. Nu pot să-i sufăr pe ăștia (sigur, aici aș putea să zic de Manolovici și de mulți alții, dar mă voi opri asupra unor exemple pe care nu doresc să le detaliez prea mult).

Ca muzician, intru în contact cu… muzicieni sau cu d-ăștia wanna-be. Muzicienii cu fițe sunt cât de cât OK; măcar au cu ce să se laude, cântă la X instrumente, au tehnică, inspirație etc. . Bottom line: au cu ce! Dar, vin ăilalți…

1. În primu’ rând sunt ăia care cred că dacă ai o chitară mai scumpă ( gen 500 – 600+ € ), atunci o să și cânți mai bine. De unde?! Dacă acum ți se fâstâcesc degetele pe un grif de 20 RON, crede-mă, la fel se vor mișca și pe unu’ mai scump.

2. Mai sunt și specimenele care dacă le spune cineva că Gibson e bun, restu’ sunt jaf, ei susțin la fel, chit că n-au pus mâna pe al’ceva (ăștia sunt mai peste tot, nu numai în muzică). “Frate, ai Ibanez? Praf, frate, Gibson rulează grav!”. Ei bine, am cântat pe unele chitări no name care sunau mai bine decât unele chitări de multe sute de € de la Ibanez, Fender, Epiphone etc. Un bun exemplu este chitara “G Cash Edition” (nu mă întreba, habar n-am!) de la Valaori ale cărei doze sunt absolut geniale. Păcat că se dezacordează repede.

3. Apoi mai sunt cei care dacă nu te știu, înseamnă că ești cineva praf. De exemplu, am avut o cântare pe undeva, în locul cuiva care lipsea și am cântat la tobe (acolo aveau electronice). No problem. Însă când am auzit sample-urile kit-ului am zis no way și am început să le schimb (cu acordul unuia responsabil de-acolo) cu ceva mai plăcut urechii. Și așezarea trigger-elor era foarte îngrămădită și l-am mai aerisit un pic. Să vezi fițe pe ăla când a văzut schimbările – el care de-abia screme un 3/4 și un break. Un țâcă de 14 ani Un copilaș, căruia d-abia i-au dat tuleii. Crede că dacă face tobe cu nu-ș’ ce tobar vestit (care de-altfel este bun) este și el mare zeu.

Bă, băieți… băgați-vă mințile-n cap. Învățați de la oricine și fiți deschiși că al’fel o să vă dea viața multe peste bot.

Ați întâlnit d-ăștia? Nu mă refer numa’ în muzică – exemplele mele au fost de-aici pentru că am activitate în ramura asta.

P.S. Și încă nu v-am zis de ăla cu 12-string chitara jmekeră…