Tag Archives: penibil

Reporteri cu #swag

Credeați c-ați scăpat de mine azi, nu?

Niciodată n-am înțeles cadrele alea când reporterii încearcă să fie dramatici, dar în schimb par penibili… cel puțin din punctul nostru de vedere, al oamenilor cu măcar 1% din creier funcțional.

Să ofer 2 situații concrete, și anume când:

  • sunt indundații de proporții (i.e. anual), iar reporteru’ nostru se bagă în apă până la genunchi și prezintă de acolo știrea. În primu’ rând se udă leoarcă degeaba, iar în al 2-lea rând cre’ că ne-am prins și noi că e apa mare atunci când l-am văzut pe nenea Ghiță (nu ciobanu’) vâslind pe ulița din sat.
  • are loc un accident (noroc cu avionu’ prăbușit că al’fel cine știe când mai apucau să facă asta) și reporteru’ expune știrea dinăuntrul avionului. Care-i ideea? Asta făcea și pilotu’ în momentu’ accidentului? De parcă o să zicem “Da, băăăă, acolo stătea pilotu’, ejneboon?! Nu mi-ar fi trecut prin cap!”.

Cre’ că ar trebui făcut ceva în genul Zmeurei de Aur și pentru știri (în caz ca nu exista).

P.S. De ce l-ai invita pe Vadim să-ți analizeze accidentul aviatic?!

Baietasu’ lu’ mami

Na că mi-a luat-o Makavelis cu articolu’ despre copii de bani gata așa că io o să mă leg de alt subiect, oarecum legat de ce-a zis și el.

Un lucru care mă surprinde este să văd parinți (în special mamele) care își dădăcesc copiii. Până la o vârstă consider că este OK să-l asiste la fiecare decizie sau acțiune, da’ la un moment dat chestia asta tre’ să se oprească, tre’ să-l lase pe copil să facă “mușchi” singur.

Eram zilele astea în stație la RATB și vedeam o grămadă de copii cu ghiozdane și/sau părinți în spate și ce m-a surprins a fost faptu’ că erau o grămadă de copii care păreau peste clasa a 5-a sau a 6-a. Și culmea, o fi un caz izolat, erau mai mulți băieți cu mamele lor decât fete cu vreunul din parinți. Poate-mi ziceți “eh, Iosif, ești tu prost că de fapt aveau ruta comună“. Mă lași? În momentul în care mami îți cară buchețelu’ de flori și vrea să-ți care și ghiozdănelu’ atunci nu mai este rută comună, atunci este dădăceală.

Și nu înțeleg de ce chestia asta continuă. Eu de fiecare dată când vedeam că maică-mea mai avea tentative de genu’ ăsta îi spuneam că nu-mi place și o rugam să termine. În schimb, am văzut un momâu de vreo 14 ani căruia îi zice maică-sa “hai totuși să-ți iau bilet”, iar ăsta nu gesticulează nimic. Și mami se duce și-i ia bilet. Io în locul ei i-aș fi zis “ia-ți, bă, bilet că dacă te prinde io plătesc“. Mă rog, io n-am copii, deci nu am avut încă parte de sentimentul patern.

Da’ totuși, când vii cu mami la școală și vine mami să te ia de la școală, iar tu ești în clasa a 7-a, atunci ești un mare pămpălău (și hai să zicem că la fete mai înțeleg – că-s mai vulnerabile, mai sensibile bla bla bla). Nu mă refer nici la situațiile în care vine unul dintre părinți și te ia cu mașina de la școală. Nu, este vorba de faptu’ că pe tine tre’ să te țină mami de mână în RATB și/sau metrou, că al’fel te papă omu’ negru.

Robotu’

[Băiet fiind, imaginație aveam]

Apăi când eram io mic aveam o vorbă pe care o spuneam de fiecare dată când îmi aduceam aminte de ceva din copilăria mea – “când aveam io 6 ani”. Deci, multe lucruri s-au întâmplat la 6 ani.

Când aveam io 6 a.. mă rog, 6-7 ani aveam un grup de prieteni în blocu’ de vis-a-vis. Și cât era ziua de scurtă ne urcam prin copaci, ne tăvăleam prin praf și ne jucam tot felu’ de jocuri de care pokemonii ăștia de-acuma nici măcar n-au auzit. Și printre jocuri mai povesteam tot felu’ de pățanii.

Și m-apuc să le spun de robotu’ din balcon. Era destul de voluminos, tre’ să recunosc, și cam greu de cărat până afară (nu mai greu însă decât mizeria aia de Pegas cu care am căzut de vreo 3-4 ori cărându-l pe scări că nu puteam să-l urc în lift). Țin minte că ieșeam mai mult seara cu el și că făceam tot felu’ de tâmpenii. Mă plimbam pe acoperișurile blocurilor cu el, deh, era un mijloc bun de transport.

Și într-o seară, ies ca de obicei cu el, numa’ că nu-l mânuiesc bine și intru în mașina lu’ Gârbacea de la 3. O câta mai scobitura în portieră și aripa făcută varză. Și Gârbacea era om aprig, mai ca bețivu’ de la 2 (care tot timpu’ zicea când urcam în lift cu el “băieți, aveți umbrelă?”). Ce să fac, ce să fac? Eh, cărăm robotu’ sus. Cine o să creadă că am o namilă pe balcon? O să creadă că a fost bețivu’ de la 2. Anyway, cert este că am scăpat.

Da’ nu știu cum se face că într-o după-amiază, în timp ce ai mei erau plecați de-acasă, aud niște boraci strigând “Iosiiif!”. Ies pe balcon – prietenii mei. Hopa! Ce caută ăștia aici? “Ce e?” țip io înapoi cu voce de fată (mda, încă nu lovise pubertatea). “Vrem să-ți vedem robotu’!” urlă ei înapoi. Pam-pam! Încerc io să-i alung cu “nu-i mama acasă” și ” n-am chei de la intrare” (?!?!). Nimic. Ajunge mama acasă, copiii grămadă pe ea așa că-i aduce până sus. Se deschide ușa și iată-i stând ca niște câini la shaormerie așteptând robotu’ ca pe Dumnezeu. “Hai, arată-le robotu'” zice mama cinic. Știi ce greu mi-au venit cuvintele “Nu e nici un robot”? Parcă au durat secole să le pronunț. A fost unul dintre cele mai penibile momente din viața mea (pe lângă cel cu borâtu’ la Romană – da’ despre ăsta vom vorbi altă dată). Gruaznic.

Așa că în ziua aia mi-am jurat că n-o să mai mint niciodată despre roboți, jurământ pe care-l păstrez și astăzi cu sfințenie.

Lumea prin alti ochi

Azi mi-am pus lentile de contact și spre surprinderea mea a durat mai puțin de 5 minute ca să mi le pună fata care lucra acolo (se pare că nu pot să mă prostesc singur…). E un record. Față de sâmbătă. Duamne… Cea mai penibilă situație din ultimii ani. Stăteam cu lentila pe deget si nu reușeam s-o bag în ochi! Clipeam ca refreshu’ de 60 Hz de la CRT-uri. D-abia d-abia a reușit fata. Mă simțeam așa penal, da’ azi m-am simțit bine când am văzut că din a 2-a încercare a reușit să-mi pună lentilele.

Ce pot spune… văd lumea cu alți ochi. Acum n-o să mă mai uit insistent la oameni care trec pe strada și pe care CRED că-i cunosc, dar când se apropie îmi dau seama că nu sunt cine credeam eu. Mă mir că nu mi-am luat spray-uri paralizante în față… Ce să-i faci? Când ești chior nu vezi bine :)).

În altă ordine de idei, azi – în timpul scurtei mele domnii de dimineață – am dat peste blogu’ lu’ Mutu! Interesant stilul… scrie corect gramatical, coerent și nu scrie bălării. Poate că nu el și-l scrie… Și totuși, sunt curios dacă Bănel sau Becali au blog :)).

Later edit: tocmai am observat faptul că Avril Lavigne seamănă cu Chris Crocker sau invers….