Tag Archives: robot

Una scurtă pentru grași.

Mă, io nu-nțeleg o mare chestie: de ce bagi atâta în tine când ești cât o balenă? Nu mă-nțelegeți greșit – înțeleg (offf, de câte ori am scris “înțeleg”!!!) cazurile în care ai probleme cu nu știu ce glandă sau cu mai știu io ce și de asta ai o condiție fizică mai problematică.

Da’ pe restu’ pe care-i văd aproape zilnic dând pe gât găleți de KFC, fraaate, nu pot să-i înț… pricep! Mă uitam azi la Shane Dawson și am văzut cum omu’ ăla a slăbit 75 kile (!!!) de la un monstru de balenă la un om care arată normal. Iar ăștia cu fundu’ cât 2 uși povestesc cum nu pot să slăbească sau că nu se uită nimeni la ei, în schimb ei sparg câte un meniu de la Cheiefsi/MecDonăldz/BărgărChing pe zi. Păi cum să se uite lumea la ei cu mai multă simpatie decât atunci când se uită la o orcă spărgând valuri?

Oameni din IT: Programatorii

Aproape zilnic merg la țigan-mall (Liberty Center) să mănânc de prânz și mă amuz împreună cu colegii când ne punem pe ghicit ce profesii au cei de la mesele din juru’ nostru. Poate mai greșim în privința contabilelor, ălora de la marketing, managerilor, dar niciodată nu greșim când este vorba să ghicim oamenii care lucrează în IT, pe ăștia-i ginești de la sute de metri.

Eh, și așa ajungem la programatori (nu web-ări, ci ăia cu aplicații de PC); ăștia sunt cam cei mai ciudați din industria IT. Când eram la Ubisoft, toata lumea îi înjura pentru că ei – vezi Doamne – erau programatori și nu testeri și te tratau cu fundu’. Dar ca la orice regulă, există și excepții. Deci, hai să vedem cam cum recunoști un programator:

1. Țoalele. Să vedem mai întâi tricourile. De fapt, cam greșesc când spun tricouri pentru că de-obicei ăștia poartă cămașă de costum băgată în blugi/pantaloni de costum. Dar există și momente, ca de exemplu vara, când poartă tricouri cu mânecă scurtă (deși mai vezi vreo 10-20 care au tricouri cu mânecă lungă pe 30+ grade), numa’ că fie au o culoare odioasă, fie sunt cu un număr mai mari, fie au un design de care am văzut la rudele mele de la țară atunci când merg la câmp. De obicei sunt toate 3 și tricou’ este băgat în pantaloni (blugi/de costum). Yeah, cool daddyo!

2. Freza. Este bine că se spală regulat. Partea proastă este că de cele mai multe ori regula este din sâmbătă în sâmbătă – vara (da’ măcar au decența să se dea cu deodorant și să nu pută). Așa că păru’ ăla de pe cap parcă pe zi ce trece se lipește mai mult de cap și devine din ce în ce mai lucios. Ce Garnier Fructis… Nespălatum Caput – pentru un păr strălucitor. Frezele sunt cele obișnuite – transpirat într-o parte, țeapăn pe spate de nespălat și fără formă. De obicei freza fără formă se află pe un cap care se spală mai des decât săptămânal.

3. Vorbirea. Dacă până atunci să zicem că te-au prostit cu freza și țoalele, vorbirea îi va da de gol. Fiind oameni un pic mai școliți decât unii, au și cultură generală un pic mai bogată. Însă un mare procent din cultura aia generală este alcătuită din matematică, fizică (cuantică dacă se poate) și electronică. Asta dacă nu vorbesc despre WoW sau Lineage. Pe mine unu’ nu mă deranjează subiectele astea, însă atunci când vorbești TARE și în public despre paladinu‘ tău plin de 264-uri pe el și despre cum i-ai rupt capu’ lu’ Onyxia pe Heroic, noooo thank you… dork! Mă rog, ăștia sunt unii, mai sunt și ăia obsedați sexuali care bagă în fiecare seara 1 GB de porn pe care ți-l povestesc a doua zi.

Să mai zic?

În rest, sunt oameni de treabă…

Robotu’

[Băiet fiind, imaginație aveam]

Apăi când eram io mic aveam o vorbă pe care o spuneam de fiecare dată când îmi aduceam aminte de ceva din copilăria mea – “când aveam io 6 ani”. Deci, multe lucruri s-au întâmplat la 6 ani.

Când aveam io 6 a.. mă rog, 6-7 ani aveam un grup de prieteni în blocu’ de vis-a-vis. Și cât era ziua de scurtă ne urcam prin copaci, ne tăvăleam prin praf și ne jucam tot felu’ de jocuri de care pokemonii ăștia de-acuma nici măcar n-au auzit. Și printre jocuri mai povesteam tot felu’ de pățanii.

Și m-apuc să le spun de robotu’ din balcon. Era destul de voluminos, tre’ să recunosc, și cam greu de cărat până afară (nu mai greu însă decât mizeria aia de Pegas cu care am căzut de vreo 3-4 ori cărându-l pe scări că nu puteam să-l urc în lift). Țin minte că ieșeam mai mult seara cu el și că făceam tot felu’ de tâmpenii. Mă plimbam pe acoperișurile blocurilor cu el, deh, era un mijloc bun de transport.

Și într-o seară, ies ca de obicei cu el, numa’ că nu-l mânuiesc bine și intru în mașina lu’ Gârbacea de la 3. O câta mai scobitura în portieră și aripa făcută varză. Și Gârbacea era om aprig, mai ca bețivu’ de la 2 (care tot timpu’ zicea când urcam în lift cu el “băieți, aveți umbrelă?”). Ce să fac, ce să fac? Eh, cărăm robotu’ sus. Cine o să creadă că am o namilă pe balcon? O să creadă că a fost bețivu’ de la 2. Anyway, cert este că am scăpat.

Da’ nu știu cum se face că într-o după-amiază, în timp ce ai mei erau plecați de-acasă, aud niște boraci strigând “Iosiiif!”. Ies pe balcon – prietenii mei. Hopa! Ce caută ăștia aici? “Ce e?” țip io înapoi cu voce de fată (mda, încă nu lovise pubertatea). “Vrem să-ți vedem robotu’!” urlă ei înapoi. Pam-pam! Încerc io să-i alung cu “nu-i mama acasă” și ” n-am chei de la intrare” (?!?!). Nimic. Ajunge mama acasă, copiii grămadă pe ea așa că-i aduce până sus. Se deschide ușa și iată-i stând ca niște câini la shaormerie așteptând robotu’ ca pe Dumnezeu. “Hai, arată-le robotu'” zice mama cinic. Știi ce greu mi-au venit cuvintele “Nu e nici un robot”? Parcă au durat secole să le pronunț. A fost unul dintre cele mai penibile momente din viața mea (pe lângă cel cu borâtu’ la Romană – da’ despre ăsta vom vorbi altă dată). Gruaznic.

Așa că în ziua aia mi-am jurat că n-o să mai mint niciodată despre roboți, jurământ pe care-l păstrez și astăzi cu sfințenie.