Tag Archives: scurte

Scurte: ma umori

*** Începem săptămâna cu ceva ușor și scurt ***

Săptămânile trecute am tot râs împreună cu niște prieteni la niște filmulețe cu Toma Caragiu, Jean Constantin și alți comedieni români. Oamenii ăștia (sau cei care le-au făcut scenariile) au fost niște genii și au reușit să facă săli de sute de oameni să facă spume de râs printr-un umor curat și isteț.

Revenind în prezent, mă uit la stendapării de acum. Sunt puțini care apelează la umoru’ de situație, la chestii subtile, jocuri de cuvinte ca “pe vremuri”. Nuuuu, 90% folosesc organe copulative, sex peste tot și grosolănii (parcă toți sunt Carlos Mencia wanna-be), 5% au un umor care n-a fost amuzant nici când Adam și Eva erau singuri în Eden (vezi Cu sindromu’ Down în NATO, La bloc și alte dejecții de acest gen), iar restu’ de 5% sunt difuzați sau promovați prea puțin. Procentele sunt estimare personală și probabil sunt eronate, da’ ați prins ideea.

În încheiere, vă las cu 1 scheci cu Dem Rădulescu. Greu de ales dintre toate filmulețele pentru că toate sunt mișto.

Scurte: Alfa

Am observat un lucru interesant la specia umană, un lucru prezent și la animale și nu, nu mă refer urinatu’ pe copaci! Ai observat că atunci când vine o fată nouă (care mai este și drăguță) la lucru sau în grupu’ tău de prieteni, toți băieții încep să se dea care mai de care în spectacol? OK, poate nu toți, da’ majoritatea. Toți vor să pară cel mai “de treabă” coleg/prieten chiar dacă n-au intenția de a ajunge cu ea în pat (sau mai știi). Interesant este că astfel se stabilește și un fel de ierarhie de coolness, fiecare încearcă să facă glume pe seama celuilalt încercând să fie colegu’/prietenu’ alfa și să-i împingă pe restu’ mai spre omega. Odată dobândită hegemonia, restu’ nu mai încearcă să pară mai interesanți și toată lumea își vede de treabă ca și până atunci.

Și la femei este o chestie asemănătoare. Te duci și tu cu fata pe undeva și dai de o colegă/prietenă cu care te înțelegi cât de cât bine. Dintr-o dată începe să se poarte de parcă sunteți BFF, glume, “dragă”, hi-hi-hi, ha-ha-ha. Mă rog, la femei nu știu care-i faza. O fi butonu’ de a, uite-o pe gagică-sa, ia să-i arăt ce colege mișto și cool are el la lucru. Habar n-am..

Scurte: Si nu ne duce pe noi in ispita

Tot românu’ spune cel puțin o dată pe an un Tatăl nostru și zice “și nu ne duce pe noi în ispită”, da’ se pare că de multe ori noi singuri ne aruncăm cu capu’ înainte atunci vine vorba de așa zisele ispite. Ceva de genu’ “și nu ne duce pe noi în ispită, ci lasă-ne că ne ducem noi și singuri”. Ca niște copii mici cărora le spui că mănâncă bătaie dacă desenează pe pereți, iar ei se uită în ochii tăi în timp ce încep să dea cu creionu’ pe perete. Evident, îi bați. Tu știai că asta se va întâmpla, ei știau că asta se va întâmpla.

Așa suntem și noi. Știm că dacă facem un anume lucru nu este OK și că va trebui să suportăm niște consecințe neplăcute (mai grave sau nu), da’ totuși îl facem. Și apoi urmează consecințele neplăcute de care eram deplin conștienți că vor veni. Dar totuși avem pretenția ca Dumnezeu să nu ne ducă în ispită. Nu este acesta un mic abuz? E ca și cum ai zice “sar în cap de pe bloc și Doamne-Doamne o să mă păzească de cel rău (în cazul nostru, asfaltu’) că m-am rugat Tatăl nostru”. Dumnezeu nu este salvamaru’ de serviciu. Da, îți spune o dată “ho, bre, că o iei pe arătură”, îți spune și a doua oară “bre, Vasile, nu sări că te faci țăndări” și a treia, va încearca să nu te ducă în ispită. Da’ până la urmă cu toții avem liber arbitru, iar dacă tu ții neapărat să faci ca tine, treaba ta.

Partea tristă este că unii nu învață din greșelile lor, ce să mai zicem de învățatu’ din greșelile altora.

Scurte: despre standarde

Am avut ocazia weekendu’ ăsta să particip la GLS ediția 2010. Dacă este un lucru pe care l-am învățat, pe lângă o groază de alte chestii mișto, a fost acela de a ținti spre excelență. Noi, românii, nu suntem obișnuiți să gândim așa. Faci o casă și un perete este un pic curbat și are o deviație de 5 mm, nu-i bai, nu se observă. În schimb vesticii nu gândesc așa. Sau poate că fac asta, da’ nu sunt printre ăia care au succes (nu mă refer neapărat la bani) în ceea ce întreprind.

Franciza GLS-ului merge după standardu’ “totu’ tre’ să iasă ceas“. Repeți de 100 de ori un lucru până iese perfect, în caz că ceva dă greș tre’ să ai variantă de backup, totu’ pornește la ora X și se termină la ora Y, fără cuvinte în plus, totu’ este organizat și fiecare știe care îi este locu’, ce are de făcut, ce are de zis și momentu’ în care are ceva de zis. Totu’ trebuie să meargă șnur. Și apreciez asta, apreciez standardele înalte.

Însă, multor români pare-se că nu le convine “armata” asta. Problema este că nimeni nu i-a obligat să se bage în treaba asta, ba chiar ei s-au oferit ca voluntari. Însă “strictețea” asta americană clar nu-și are rostu’. Doar la eveniment au venit aprox. 200 de persoane, nu zeci de mii ca la evenimentu’ similar organizat în SUA. Ce rost are să ții așa de mult la ideile astea de excelență și de perfecțiune când număru’ participanților din România este de zeci sau sute de ori mai mic? Merge și-așa, excelența este circumstanțială la noi.